Pe traseu spre Cabana Curmătura

Cabana Curmătura

În Braşov, la a nu ştiu câta vizită, Biserica Neagră era închisă. Parcă e veşnic în renovare. Afişul de la intrare anunţă un concert la orgă. Ar fi fost interesant să îl vedem, deşi mă îndoiesc profund că băieţii cu care am plecat în drumeţie s-ar fi dovedit încântaţi de idee. (Cine ştie? Poate curând voi reface traseul cu vreo fată. Acum nu ştiu cât va avea ea rezistenţă la urcare şi nici dacă va fi aceeaşi caterincă pe drum, dar parcă ar merita drumul şi dintr-o altă perspectivă. Deocamdată am plecat împreună cu încă 3 băieţi.) Zidurile impunătoare, de o înălţime impresioantă de 89 metri, încărcate de istoria mai mult sau mai puţin blândă (invaziile tătare ori turceşti, cutremurele ori Marele Incediu din 1689), sunt în continuare păzite de statui, care, privite îndelung, îţi produc fiori. Ciorile care se strâng şi croncăne în jurul ei întăresc misterul arhitecturii gotice.

Trenul spre Zărneşti e arhiplin. Am impresia că toţi s-au găsit să plece fix unde mergem noi și că întreaga înghesuială din tren s-a produs pentru a mă enerva pe mine. Ştiu că nu sunt rezonabil cu acest gând iraţional. Asta nu mă împiedică însă să îl am. Aveam în mine nevoia de munte mai nebună decât orice altceva. Să urc, să mă lupt cu oboseala, să îmi înfrunt temerile şi să îmi depăşesc limitele ca apoi să simt că inspir aerul nepervertit de oraş, că sunt o părticică infimă din învelişul norilor de pe creastă, iar soarele-mi surâde jucăuş, prelingându-şi razele pe sticla îngheţată de bere, scoasă proaspăt din pârâu.

Mi-am dorit mult bocancii pe care îi port acum, unii şmecheri de la Salomon, au fost un cadou fantastic de ziua mea. Îmi ţin piciorul fix şi nu mai alunec în toate direcţiile ca în alte dăţi. Rucsacul e încărcat cu bere din oraş. După ce trecem de Prăpastiile Zărneștilor, ameţitor spectacol de forme încrustate în stânci, ajungem la Fântâna lui Botorog. Îmi umezesc palmele şi îmi clătesc faţa, stropindu-mi şi tricoul. Mă răcoresc cu apă îngheţată de izvor. Trag o ţigară rapid, ceilalţi se pozează, apoi, după un traseu de o oră jumate marcat cu bandă albastră, facem popas în Poiana Zănoaga.

Poiana Zănoaga

Aici, ne întâmpină un peisaj desprins din cărţi: iarbă de un verde crud, turmă de oi însoţită de un cioban zdrenţăros, călare pe un cal alb spălăcit. Striga cât îl ţinea gura: "Cea, Gică!" Nu lipseau nici dulăii fioroşi. M-a atras ţipătul Ei de spaimă.

- I-ai de aici, mi-e frică! Pleacă! Uşi! Marş!... Nu mai râdeti, mă! Pe bune, mi-e frică rău!

- Hai, fată, că nu muscă! Sunt obişnuiţi cu oamenii! zise încrezătoare prietena ei mai curajoasă. Asta până când lătratul unui lăţos a făcut-o să fugă rapid spre grupul cu care venise. Ea rămăsese singură, aproape plângând. Mie mi se părea de asemenea amuzant că s-au speriat în halul ăsta de lătratul unui câine. Părea ofticată că ceilalţi făceau mişto de ea. Eu eram ud şi încurcat. Pe de o parte m-aş fi băgat în seamă cu Ea, pe de alta mi-aş fi văzut de drum.


Băieţii o luaseră deja înainte. Pesemne că mă anunţaseră, dar cine mai era atent? Blondina cu ochi albaştri părea atât de neajutorată şi firavă încât nu m-am putut stăpâni să o întreb:

- Eşti bine?

Nu mi-a răspuns. Mi-a aruncat o privire ciudată şi s-a îndepărtat. I-am prins din urmă rapid pe băieţi, nici nu m-am mai uitat la marcaje. Râsul lor era îndeajuns pentru a-i găsi. Erau câţiva buşteni dărâmaţi pe drum, iar la un moment dat, ora de mers până la Cabana Curmătura părea interminabilă. Din senin s-a iscat o furtună magnifică. Cerul s-a întunecat într-o secundă. Fulgerele desenau contururi incredibile, atât de aproape parcă de noi. Tunetele răsunau adânc în inima munţilor. Pelerina de ploaie nu îmi mai încăpuse în rucsac, aşa încât ploaia m-a făcut varză instant. Am grăbit cât am putut pasul. Şi... din nou ţipătul acela deja cunoscut:

- Mi-e frică! Mi-e frică, nu mai vreau! Eu cobor!

Cabana Curmătura

Era fata de mai devreme. Prietenii ei se pare că nu mai tolerau greutatea ei în urcuș, precum nici fricile mai mult sau mai puţin justificate. Plouă. Şi atât. E munte, e vară şi e fantastic că am ajuns atât de departe. Refugiul de la Salvamot era aproape. Le-am zis băieţilor că ne vedem acolo şi m-am dus mai cu tupeu de data asta spre fiinţa aceea atât de mică, blonduţă, udă din cap până în picioare şi speriată. Amărâtă din pricina atitudinii amicilor ei, le făcu în ciudă şi acceptă să urce în continuare până la cabană. Nu era o fată prostuţă, dar nu era nici o iubitoare înrăită a muntelui. I-am oferit braţul meu protector şi ne-am trezit curând urcând de mână ultimii paşi pe cărarea care dădea spre cabană. Nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat când au "sărit" pe ea Sira si Muki, cei doi câini uriași, rasa Saint-Bernard, care te întâmpină când ajungi la Curmătura.

Sira

Au căscat nişte ochi prietenii mei, de am murit de râs. Apoi grupul ei, care părea invidios. Ea nu era plictisitoare şi, în general, nici plângăcioasă (aveam să aflu asta mai târziu). Era incredibil de frumoasă şi era nimic mai puţin decât viitoarea mea soţie (şi asta am aflat-o mai târziu).





Autor: Corina Diaconescu

Cabana Curmătura - vedere de pe Creasta Pietrei Craiului

A fost odată ca niciodată

Bătăile ceasornicului anunţau ora cinei. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. Stăruia cu privirea asupra toaletei deosebite pe care ar fi trebuit să o poarte în seara aceasta. Era atât de straniu să se gândească la sine sub titulatura de prinţesă. Se cuvenea să îmbrace rochia aceea diafană, cu voaluri din mătase naturală şi danteluri curgătoare. Fruntea îi va fi fost acoperită în curând de coroniţa grea, sculptată la comandă în mod special pentru Ea. Pantofii strălucitori cu tocuri înalte o aşteptau în colţul camerei. La cei 18 ani neîmpliniţi, încă nu avea introiectata conştiinţa şi responsabilitatea rangului ei social. Era doar o copilă veselă, ce reuşea să coloreze încăperea nu doar prin frumuseţea vârstei, dar şi prin acuarelele inocenţei sufleteşti.

Regele se mândrea cu Ea. Desigur, el şi-ar fi dorit un moştenitor de sex masculin, dar micuţa prinţesă i-a cucerit inima de la primul gângurit însoţit de surâs. Din nefericire, nu avea timp să o însoţească foarte mult în procesul ei de creştere şi nici obiceiurile vremii nu ofereau accesul regelui-tată la educaţia şi viaţa tinerei prinţese. Îi părea că nu o cunoaşte şi asta îl durea.

O vedea şi comunica cu Ea mai des la evenimentele formale, unde comportamentul ei era, de asemenea, formal. El îşi dorea să vorbească cu fetiţa care zburda după veveriţe prin grădina regală, cu cea care alinta florile prin mângâierile şi sărutările ei, cu cea care se lăsa pierdută în reverii, în braţe cu o carte. Vroia să ştie ce gândeşte, ce îşi doreşte. Aflase de la un paj de încredere că tânăra prinţesă se poate chiar să se fi îndrăgostit.

Balul mascat

Sala cea mare a castelului era decorată cu mii de flori. Candelabrul atârna impunător. Balul mascat al primăverii găzduia cele mai dorite momente ale anului. Valsurile făceau perechile de dansatori să pară că plutesc pe podeaua lăcuită. Prinţesa aştepta acordul subtil al tatălui să danseze cu El. Nerăbdarea de a-l vedea în seara aceea o făcuse să resimtă trecerea timpului greoaie, numărând secundele, până când El o va îmbrăţişa sub pretextul paşilor de dans.

Tânărul cavaler îi declară cu emoţie iubirea, simţind arzătoare privirea tuturor asupra lui. Era o onoare incredibilă să danseze cu prinţesa. Nu dorea decât îngheţarea timpului în loc, cu mâna ei firavă prinsă în palma lui. Ştia că de mâine nimic nu va mai fi la fel. O privea şi o simţea mai fragilă decât o căprioară în bătaia puştii vânătorului. Tatăl ei, regele, împreună cu armata degajată la castel, nu ar fi rezistat asaltului ce ar fi urmat mâine. Şi-ar fi dorit să îi spună, să o răpească, să plece cu Ea în lume, să îşi facă un alt rost, chiar cu preţul de renunţare a vieţii confortabile de cavaler...

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa

- Hai, mă, tati! Pe bune? Zici că e o scenă din Game of Thrones!

Pe tatăl fetiţei îl bufni râsul, o mângâie pe căpşor, o înveli mai bine şi o întrebă:

- De unde ştii tu de filmul acesta? Nu e chiar pentru copii!

- Nimic nu ştii, mă, tati! M-am jucat de o grămadă de ori cu copiii din faţa blocului de-a tăiatul capetelor, de-a zburatul pe dragoni, de-a magia! Povestea ta-i plictisitoare! Mâine vreau alta, cu mai multă acţiune! Nu mai e la modă răpitul prinţesei! zise micuţa fetiţă oferindu-i tatălui ei pupicul de noapte bună.

Tatăl se retrase în cameră, strecurandu-se în pat alături de mama micuţei.

- Tu mai crezi, iubito, în prinţi şi prinţese? Mai crezi în poveşti?

Soţia îl îmbrăţişă şi îl sărută plăpând.

- Eu zic că noi ne trăim povestea chiar acum. Nu om fi trăit noi în vremea cavalerilor şi a prinţeselor, dar tu eşti şi vei rămâne Prinţul meu! În noaptea aceea, micuţei prinţese i se mai făuri un frăţior.

Autor: Corina Diaconescu

Măști sentimentale

Pudra mată acoperea nu doar imperfecţiunile feţei, ci şi cearcănele cauzate de lungile nopţi albe. Fardurile colorau în nuanţe vii pleoapele suferinde pentru neîndeplinirea rolului lor esenţial. Ar fi trebuit să acopere ochii prin clipire, doar pentru câteva milisecunde, doar ca apoi să le permită să vadă un infinit al posibilităţilor. Ele însă se îmbrăcau strălucitor şi amăgitor cu fardurile aplicate de mâna tremurândă, păcăleau mulţimea, dar nu şi pe Ea. Se uita în oglinda uriaşă şi îi părea că nu este ca şi însemnătate nici cât un fir de praf mişcat din locul lui de un pas grăbit şi zburând către luna palidă din noaptea vieţii sale ce, cruntă, se arăta fără de final. Gesturile erau ferme doar datorită dobândirii automatizării lor în timp. Creionul de contur roşu aprins schiţa un zâmbet perfect. Hainele o transformau, fără urme de ezitare, în eroina dorită de public. Îşi aranjă cu grijă recuzita pentru spectacolul din seara aceea, apoi ieşi din culise cutezătoare în mers, cu capul şi privirea înainte, zâmbind seducător spre mulţimea publicului adunat pe scena de teatru improvizată din parc.

Încăpățânarea unor decizii nedorite

Urma să joace acest spectacol pentru încă cel puţin două stagiuni. Nu ar fi putut să renunţe la profesia ei. Era un amestec fatal de plăcere, dăruire, dobândire a viselor materializate în realitate. Reuşise să fie Ea în lumina reflectoarelor, aşa cum îşi închipuia de mică. Drumul străbătut până la rolul principal a fost anevoios, cu multe împiedicări urmate de ridicări glorioase. Nu se vedea făcând altceva, scena era casa ei, familia ei, viaţa ei. Problema majoră era doar prezenţa lui. Avuseseră o relaţie tumultoasă vreme de trei ani.

Aventura, călătoriile, spontaneitatea, iubirea împărtăşită cel puţin la nivel declarativ erau sinonime cu ei. Petru El, însă, a apărut o altă ea, iar Ea nu a fost dispusă să ierte. Juca în continuare alături de El, se atingeau, se îmbrânceau, se sărutau, precum cerea rolul, însă în afara scenei se comportau ca doi străini. Nu se salutau nici la venire, nici la plecare. Repetau mecanic, iar dacă aveau ceva de comunicat unul altuia apelau la costumieră, o femeie plinuţă şi jovială, ce avusese un rol important în conturarea poveştii lor de amor.

El o ura. Ura momentul în care s-a lăsat condus acasă de cealaltă, ura nestăpânirea lui, ura amintirea prostiei lui şi o ura pe Ea pentru că nu i-a oferit iertarea. El şi-ar fi dorit să plece, să nu mai o vadă, să nu îi permită să savureze triumful vizionării suferinţei lui, în schimb mai dulce se trăia răzbunarea. Suferea El, dar suferea cumplit şi Ea. Uneori o auzea plângând în cabina ei. Impulsul lui ar fi fost să deschidă uşa, să o ia la pieptul lui, să îi spună eliberator prin fierbinţeala sinceră a lacrimilor abținute cu greu de atâta vreme, că o iubeşte şi nu mai reuşeşte să mai stea fără Ea. În schimb tăcea, iar când o întâlnea se purta mai rece decât iceberg-urile de la Pol.

Noaptea eliberatoare

Ea stătea doar acasă când nu era la muncă. Prietenii lor erau comuni. Singură nu se simţea în stare să iasă. În nopţile insomniace a putut să îşi blesteme de infinite ori încăpăţânarea de a nu îl ierta. Nu putea da înapoi, şi-ar fi călcat pe demnitate. În noaptea răvăşitoare şi plină de regrete a recentului lor spectacol, îşi turnă vin roșu dulce într-un pahar cu picior, îşi despleti părul, strâns până atunci într-un coc elegant, se dezbrăcă şi intră în baie. Cada era umplută deja cu apă fierbinte. Lăsă uşa deschisă, astfel încât să audă dacă telefonul va suna. Ştia că nu va suna, dar şi-ar fi dorit să sune. Desigur, nu aştepta apelul de la mama ei sau prietena ei cicălitoare, ci vocea lui la capătul celălalt al firului. Înghiţi o picătură din vin, puse paharul pe marginea căzii şi se abandonă gândurilor nestăvilite înfricoşătoare:

“Cum ar reacţiona dacă i-ar cere să se întâlnească? Cum ar fi dacă l-ar săruta din nou în vârful muntelui acoperit de nori pufoşi? Cum ar fi dacă s-ar scălda împreună din nou pe o plajă pustie? Cum ar fi dacă El ar considera absurd totul??? Fir-ar să fie! A uitat-o? Chiar s-a terminat totul?... Dă-o dracului de demnitate!”

Ieşi vijelios din baie, udă, plină de spumă şi se repezi la telefon. Din păcate, El nu răspunse la apel. Oare ce s-ar fi aşteptat? Începu să plângă. El îşi uitase telefonul acasă. Plecase grăbit, pe jos, prin ploaie să îşi limpezească gândurile. Se hotărâse. Trebuia să o aibă înapoi. Ea îşi puse căştile pe urechi, porni muzica lor specială, pe care o ascultau mereu tare, apoi se băgă în pat, cu pătura trasă bine până peste urechi. Inima lui bătea atât de tare, încât se aştepta să îi iasă din piept din moment în moment. Încă avea cheia de acces la bloc, cea de la uşă i-o înapoiase. Intră în bloc, urcă scările două câte două, aşteptând cu nerăbdare să o strângă în braţe şi sună la uşa... Degeaba... Ea nu răspunse. Oare ce s-ar fi aşteptat? Ştia că Ea nu îl va primi înapoi. Plângând şi fără să mai ţină cont de nimic se aşeză pe prag. Într-un târziu, adormi acolo.

Când Ea a ieşit pe uşă, somnoroasă şi amărâtă de dimineaţă, l-a găsit... Spectacolul vieţii abia începe. Cortina nu cade pentru final, ci pentru un nou început.

Autor: Corina Diaconescu

Prieten dedicat

Cele mai frumoase experienţe le-a trăit alături de El. Nu s-a dezlipit de Ea nici după ce l-a dat afară în stradă, la insistenţa colegilor de apartament, nici când ploua, iar umbrela nu era suficientă pentru doi, nici când Ea nu avea chef de El şi îl respingea, punând pe primul plan activităţile ei cotidiene. El era întotdeauna în preajma ei, fiind gata la orice oră să îi primească mângâierea ori vărsarea nervilor acumulaţi peste zi, la muncă.

O altă perspectivă

De-a lungul anilor a urmărit-o, cu dragoste adevărată prin ochii larg deschişi şi umezi, cum şi-a croit cărări prin viaţă: primul sărut, primele lacrimi vărsate dintr-un dor neînţeles, prima noapte lipsită de acasă şi grijile cumplite ce şi le-a făcut, primele minciuni în faţa prietenilor şi familiei, pentru a ascunde de fapt, suferinţa provocată de neîmpărtășirea sentimentelor. Dintr-o timidă fetiţă, care se ascundea adeseori în spatele lui, în momentul în care se întâlnea cu vreun grup de oameni, se transformase într-o tânără independentă şi mult prea încrezătoare în cei de care se temea odinioară. 

Părea că îl uitase. Rareori îi mai vorbea sau îi oferea atenţie. Nu ştia cum ar putea schimba situaţia sau să îi semnaleze că îi lipseşte mult. O privea doar îndelung, cu ochii trişti şi se mâhnea mai tare când o vedea sfâşiată de vreun alt amor copilăresc. Încerca să o conducă în locurile dragi, când ieşeau la plimbare, sperând să o înveselească. I-ar fi arătat cum grădina cu tufe de trandafiri a căpătat o altă înfăţişare, cum lacul, unde Ea obişnuia să se întindă pe iarbă şi să citească, s-a transformat într-un curcubeu turistic, cum teiul cel înalt din capătul străzii şi-a pierdut din ramuri, cum doamna de la etajul 2, din vila de pe colţ, care mereu vorbea cu ei când treceau pe acolo, a devenit o bunică împlinită cu doi nepoţei. Numai că Ea părea grăbită... mereu. Nu mai avea timp şi pentru El. El se simţea ca un obiect decorativ în casă, însă rezista... o iubea!

Dorința de a crește

Ea îşi dorea cu obstinaţie să crească şi să abandoneze cumva tot ceea ce ţinea de trecut. Provenea dintr-o familie destrămată, în care suspinele mamei ei nefericite deveniseră zgomot de fundal pentru urechile ei. Tatăl ei se recăsătorise şi nu prea mai trecea pe acasă. El era acolo, însă nu îi era de ajuns. După ce s-a angajat, s-a mutat cu chirie cât a putut de curând. A fost extrem de bucuros să o însoţească. Păcat doar că nu locuiau singuri, nu îşi permiteau, aşa încât în celelalte două camere ale apartamentului stăteau două perechi. Ei stăteau în camera cea mai mică, însă parcă cea mai cofortabilă. Nici nu mai conta, atâta timp cât erau împreună.

În acea zi geroasă de ianuarie, El avea un sentiment neplăcut de anxietate. Nu mai putea sta în casă, aşteptând. Nu îşi putea lua gândul de la Ea. Era ca şi cum l-ar fi strigat, fiind sigur că are nevoie de ajutor. A ieşit pe uşă alergând haotic prin zăpada înaltă de vreo 20 de cm. Picioarele i se împotmoleau şi resimţea frigul ce creştea ca intensitate. Nu conta! Trebuia să o găsească pe Ea! Verifică minuţios traseul pe care tânăra venea de obicei spre casă, apoi se îndreptă glonţ spre fântâna cu îngerul statuie din parc.

Acolo era! Mai frumoasă ca niciodată, ninsă peste capul dezgolit şedea pe banca acoperită de zăpadă şi privea în gol... asta până când îl văzu pe El! O bucurie nesperată o cuprinse şi se duse vioaie către El. Gândurile negre se estompară când îi simţi blăniţa udă şi îi văzu codiţa veselă agitându-se de bucurie pentru că a reuşit să o găsească. Îl mângâie, se jucă cu El ca pe timpuri, alergând prin zăpadă şi se întoarseră osteniţi, dar veseli, acasă.

Înţelesese că, în fapt, acasă înseamnă nu un loc unde să vii ori de unde să pleci, ci acasă este alături de fiinţele dragi şi de cei ce te iubesc, fie că ne referim aici la un Labrador Retriever auriu. Uneori, viaţa nu trebuie grăbită, ci savurată, pas cu pas, apreciind prietenii dedicaţi. Din puţin se poate naşte mult, când eşti dispus să vezi calea.

Autor: Corina Diaconescu

Noapte în Vama Veche

Mândria şi încăpăţânarea fac jocul cuceritorilor. Deasupra, stelele se amuză de flirtul muritorilor. Plaja, încă de poveste, din Vama Veche, ademeneşte magnetic tinerii, ai căror ani încă nu au fost impregnaţi cu griji, responsabilităţi şi dureri ale vieţii. Pare totul atât de simplu: doar un acord de chitară, care poartă vântul pe peronul din gară şi mulţimea de oameni haotici, îmbrâncindu-se în hohote de râs spre primul automat de cafea din gară, oferă reţeta perfectă pentru anularea conştiinţei de sine. Două zile sau două săptămâni, timpul petrecut în Vamă se contorizează în trăirile intense, obţinute pe toate planurile.

Concert pe note de amor

Asfinţitul de soare e alintat de a brizei răcoare. Ultimele raze sângerii se scaldă în valurile mării înspumate, tihnite de apus. Un cântăreţ la chitară încearcă să frământe sentimentele unei anume domnişoare. Tot ceea ce El îşi doreşte este să poată pleca la sfârşitul concertului alături de Ea. Ar fi părut o fată banală, la o primă vedere. Nu epata prin frumuseţe, însă privirea ei avea magie (atunci când reuşea să o prindă, pentru că Ea evita contactul vizual, iar asta îl intriga şi mai mult).

Scena era locul în care El se simţea sigur pe sine. Chitara şi vocea îi erau aliaţii cei mai buni în a obţine fluturatul din gene al oricărei fete şi-ar fi dorit (mai puţin al Ei). Schimbă repertoriul din seara aceea, îşi anunţă colegii de formaţie cu câteva clipe doar înainte de a începe următoarea melodie. Îşi dorea cu toată fiinţa lui să o impresioneze, să o vadă pierdută în acordurile de la chitara lui.

Partener nepotrivit

Ea stătea înghesuită la o masă lungă din lemn, pe o băncuţă îngustă şi extrem de incomodă. Era însoţită de un grup mare, în mijlocul căruia se găsea şi prietenul ei. Sinceră să fie, şi-ar fi dorit ca acesta să nu fie prezent atunci. S-ar fi ascuns în cel mai mic colţ, s-ar fi evaporat printr-o minune, doar pentru a nu se prinde măcar necunoscuţii că Ea era iubita lui. Acesta a considerat că seara e mult mai interesantă dacă provoacă show La Canapele, refuzând porţia de calamari, pe motiv că ar fi cruzi, apoi certându-se cu un chelner din Expirat, norma lui de curaj fiind proporţională cu cantitatea de băutură ingerată. Acum, pe finalul serii, ajunseseră, alături de prietenii lor, la Open Stage. Şi-ar fi dorit să nu îşi mai dea în petec măcar aici, să nu fie ţinta privirilor celorlalţi datorită actelor lui de prostie, aşa încât încercă să se bucure de concert în sinea ei, la exterior părând inertă şi îngândurată. Adora felul în care tipul de pe scenă cânta relaxat, cu o voce extrem de caldă, un timbru special, care îi provoca fiori.

Melodia lui Mărgineanu veni salvatoare, scoţând-o din vis. “Cadeee, dă-te bă că cade... curge cognac-ul, cade copacul”... începuse să ţină ritmul melodiei cu piciorul şi să fie ceva mai activă conversaţional cu amicii lor. Nu observase că prietenul ei îşi făcea de cap pe ringul de dans improvizat şi neîncăpător. La hora nebună, stârnită ad-hoc pe melodia celor de la Zdob şi Zdub, îl sesiză agitându-se atât de mult, încât sfârşi rânjind pe podea, după căzătura grozavă pe care El o avusese.

Amintiri pentru o viață

Fiindu-i îndeajuns de înghiţit pentru o seară, îşi croi drum până spre ieşirea din terasă, apoi o luă la fugă rapid şi plângând către plajă. Tipul de la chitară o observase plecând. Lasă microfonul colegului său şi o urmă. Se apropie uşor de Ea, îi luă mâna şi i-o sărută. Apoi o sărută pe Ea. Aceasta s-a lăsat abandonată complet în momentul grozav ce îl trăia.

Peste ani de zile, amintirea plajei sălbatice din Vama Veche şi a cântăreţului ce nu îi cunoştea nici numele, îi provocau surâsul fără motiv bănuit de către alţii. Când fiica sa de 18 ani insistă să meargă în Vamă, se gândi că viaţa trebuie să îşi urmeze cursul, nechinuindu-se să o ferească de magia nopţilor nebune. Toate se învaţă la timpul lor...

Autor: Corina Diaconescu

Chemarea muntelui

Perdeaua se umflă în bătaia vântului tomnatic. Ea stătea în fotoliul comod din balcon, cu picioarele sprijinite pe un scaun mai mic. Stătea la ultimul etaj al unui bloc situat la periferia capitalei. Avea priveliştea răvăşitoare a Cerului revărsat în mii şi mii de culori peste oraşul zbuciumat. Îi plăcea să îşi înceapă ziua dimineaţă devreme, când Soarele crapă întunecimea nopţii, alungând stelele spre somnul lor. Era momentul ei preferat al zilei: primul cântec de pasăre avântată în zbor, ţârâitul greierilor estompându-se uşor-uşor cu murmurul maşinilor, răcoarea ce o zgribulea, cafeaua fierbinte din ceaşcă strâns ţinută între ambele palme. Acel moment era sinonim cu promisiunea începutului unei noi zile frumoase!

Concediu buclucaș

Zâmbea nestingherită şi jucăuşă. Era a doua zi de concediu şi adierea vântului o chema spre munte. Era puţin mâhnită că prietenul ei nu şi-a putut lua liber în aceeaşi perioadă cu Ea, dar asta nu o împiedică să viseze la traseu. Închise ochii pentru câteva secunde şi se vedea deja în drum spre Cabana Mălăieşti. Măcar câteva zile de ar fi plecat! Şi dacă ar pleca? Oare El s-ar supăra? Cât de ciudat ar fi să plece de una singură pe munte? Poate vreuna dintre prietenele ei ar fi libere şi dornice de o drumeţie? Dar cine? Unele-s mămici cu copii mici, altele-s la muncă, nu se pot învoi când are Ea chef, altora nu le place muntele...

Abandonă pe moment ideea. Intră în casă şi se mai întinse în pat. Nu ştia ce să facă cu atâta timp liber. Nu mai avusese concediu de vreo doi ani, schimbându-şi şi locul de muncă, aşa încât a fi acum acasă părea un vis. Dar de ce ar sta acasă? Doar nu o fi nebună să se apuce de curăţenie sau proiecte lăsate uitării fix în perioada aceasta. Nu, nu avea de gând să îşi petreacă cele două săptămâni în casă, numărând secundele până seara când s-ar fi întâlnit cu El. Avea dreptul la vacanţă! Regretă enorm până şi intenţia de a se duce singură, dar altminteri să o şi facă... Cum să-i zică? Sună telefonul:

- Bună dimineaţa, iubita mea! Cum e în vacanţă? Unii oameni la muncă, alţii la cafea în pat, o fi bine? o întâmpină El amuzat la telefon.

- Nu prea!... A... ştii... m-am gândit şi...

- Hai zi! Ce mă distrează când te bâlbâi!

- Iubitule, eu aş pleca la munte câteva zile! Na, am zis-o!... Te superi?

El tăcu pentru câteva secunde, apoi spuse cu îndoială:

- Nu, du-te! Când vrei să pleci?

- Ah... azi? Dacă nu te superi!

Împlinirea dorinței

Îşi făcu bagajele în grabă, luă un taxi până la gară şi se sui în primul tren către munte. Era pentru prima dată când pleca singură, prietenul ei o catalogase total iresponsabilă, cu siguranţă nu i-a picat bine plecarea ei, însă avea nevoie de călătoria aceasta, poate şi de ceva timp doar pentru Ea şi gândurile ei.

A coborât în Buşteni, cerul permitea, prin limpezimea lui, întreaga panoramă a Crucii de la Caraiman. Rucsacul nu era greu, a mers vreo 45 de minute până la Cabana Diham. Nu mai făcuse mişcare demult, aşa încât Panta Prostului a părut să o doboare, fiind cât pe aci să abandoneze. Se opri mai târziu pe iarba încă verde, bău o gură de apă şi îl sună pe El.

- Nu mai pot! Am obosit rău! Ce-o fi fost în mintea mea să plec?

- Habar n-am! zise el pufăind. Pe unde eşti?

- Pe la Poiana Izvoarelor... dar tu de ce naiba gâfâi? Ce? Te-a fugărit vreun câine pe scările de la birou?

- Omu’ când nu are ce să facă, îşi găseşte de lucru... ce să-i faci?!

- Adică...? Nu înţeleg!

- Uită-te în spate! şi închise telefonul râzând.

După îmbrăţişarea şi sărutarea pătimaşă, traseul presărat cu imagini de amprentat în minte pentru combaterea zilelor obositoare, le-a construit cărarea spre Cabana Mălăieşti, unde cabanierul i-a întâmpinat cu o ciorbă de fasole ca la mama acasă şi o ţuică pe care Ea nici nu a îndrăznit să o miroasă.

Autor: Corina Diaconescu

Învățătură bătrânească

Copyright: ©lau Diu

Ridurile îi brăzdau faţa nu doar prin trecerea vremii peste trup, ci parcă prin încrustarea şirurilor de lacrimi ce au lăsat urme în expresivitatea chipului ei. Parcă fiece experienţă trăită de sublima bucurie ori de adânca tristeţe a fost întipărită în timp spre neuitare pe faţa bunicii. Baticul strâns cu grijă sub bărbie, bunda pusă pe deasupra flanelei şi fusta croită de Ea, opincile rupte şi apoi cusute bine, palmele bătătorite de la muncitul la câmp şi ţesutul la război, emoţia şi plânsul inevitabil când îi întâmpina pe ei, nepoţii, plăcintele cu brânză, turtele făcute pe plită, toate luate separat şi multe altele spun poveşti dintr-o tinereţe ce acum pare desprinsă din închipuire. Era o tinereţe în care ascultarea de părinţi era lege, în care gura lumii orienta destine şi unde Iubirii nu îi era permis să se nască natural, dar îşi găsea locul!

Momente pentru suflet

- Aşează-te, mămăiţă! spuse nepoata. Nu ai alergat destul prin curte? Cât e ziulica de lungă, mata îţi faci de treabă, te învârţi, te răsuceşti, apoi te vaiţi ba de picior, ba de mijloc! Mai potoleşte-te şi mata!

- D-apoi, mămăică, cine să le facă? Cin’ să măture ograda? Cin’ să deie la puii ceia să mănânce? Cin’ să adune ouşoarele din cuibar? Cin’ să smulgă iarba ori să taie lemne? Că dacă tatai-tu s-a pornit înaintea mea spre Cer şi l-o iertat Dumnezău de pă pământ, iar voi sunteţi departe, io ce-am să fac? şi o podidiră lacrimile, asemeni ca pe nepoată. Aceasta încercă să îşi revină rapid, o luă pe bătrână strâns în braţe şi o alină cât putu prin vorbe şi surâs.

- A fost un om bun! Îmi va rămâne veşnic în inimă, nici acum nu pot să cred că nu mai este... dar hai să lăsăm tristeţea, tataie a fost vesel, plin de energie. Ar fi ras acum de noi că dăm apă la şoricei. Ştii ce sunt curioasă, mămăiţă? Aţi împlinit în primăvară 63 de ani împreună. Cum a fost, mamaie? Care a fost secretul să rămâneţi împreună, să vă ajutaţi mereu reciproc? Că acu’ mă uit la generaţia mea şi care mai de care ba se desparte la prima ceartă sau la primul greu, ba divorţează. Voi? Voi cum aţi reuşit să treceţi peste neînţelegeri? V-aţi iubit atât de mult că nu a mai contat nimic?

Alte vremuri

- Ne-am iubit, mămăică, dar nu de la început. Aveam 19 ani şi eram a’ mai mare dintre surori şi trăiam vremuri grele, era sărăcie. Când au considerat că o venit timpu’, m-o luat mama şi m-o dat spre căsătorie. Scăpa de o gură de hrănit în plus. Unde mai pun că provenea tatai-tu dintr-o familie bună, avea căruţă cu boi, pământ... Eu nu vroiam să mă mărit, iubeam un alt flăcău... sau aşa credeam pe vremea ceia. Pe El nu îl cunoscusem, nu ştiam cum arată, dacă îl voi plăcea ori El pe mine, dacă îi om bun şi cu frică de Ăl’ de Sus ori nu. O vorbit tata cu tată-su şi în două zile după ce mi-o zis mama, ne-om luat. Am avut nuntă apoi mi-am părăsit casa părintească, surorile şi fraţii, comuna în care locuiam şi m-am dus, cum e datina, după bărbat.

- Nu ţi-a fost greu, mămăiţă? Să laşi totul în urmă şi să fii măritată aşa de tânără? Responsabilităţi, gospodărie, animale, copii... Cum te-ai descurcat cu toate?

- D’apoi cum, maică? Cu binisoru’. Am avut noroc că era băiet frumos, brunet, cu ochi căprui, ager în gândire şi sprinten la muncă. Nici eu nu eram de lepădat... ehe... aveam plete, eram printre cele mai apreciate mândruţe din sat la horă. Am învăţat să îmi iubesc omu’, Dumnăzău să-l ierte!

- Mamaie, dar El te-a iubit?

- Cu trup şi suflet, draga mamii! Aşa cum vă doresc şi vouă, să vă respectaţi, mamaie, şi să vă iubiţi, că mare e mila Domnului! Cu credinţă, mămăiţă, poţi să înfăptuieşti tot ce oi vre’!

Autor: Corina Diaconescu

Alegeri dificile

“Un mort frumos, cu ochii vii/ Un demon se arată/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!”

Cerul era singurul ce îi îngăduia incertitudinea. Stelele de august, căzătoare, alunecau printre gândurile ei, ţesute din disperarea de a nu fi în stare să ia decizia potrivită pentru Ea, pentru El, pentru ei doi şi familiile lor. Mireasma inserată şi îmbătătoare a florilor de Regina-Nopţii, alături de glasul depărtat al bufniţei din înaltul nucului, unde obişnuia să se caţere când era mică, o purtau către dorinţa ei strigătoare de a se agăţa de toate: de poarta părintească de la ţară, ce scârţâie sonor când o deschide, de căţelușul care acum numai căţeluș nu mai părea, cu trecerea anilor devenind un câine greoi, leneş, dar încă dând din coadă când o revede, de umbra bolţii de struguri sub care mama ei întindea masa vara, de întinderile nesfârşite de vie, unde se cuibărea printre araci pe câte vreun preş furat din casă pentru a citi romane interzise, de dojana mamei sale născută din prea multă grijă şi ochii blânzi ai tatălui, ce ar face orice pentru fericirea copilului... De câte şi mai câte simţea că nu s-ar fi putut desprinde!

Teama de schimbare

El îi promitea viitorul, ei îi părea că de fapt i-l fură dezrădăcinând-o de tot ce i-a fost drag şi tot ce ar fi însemnat “acasă”. Cu toate acestea nu putea renunța uşor nici la El. Iubirea lui devenise aer pentru Ea. Zâmbetul lui fermecător, braţele puternice ridicând-o spre Cer şi învârtind-o în ploi de sărutări, de fiecare dată când se întorcea de la servici, siguranţa pe care i-o oferea prezenţa lui, somnul liniştit pe pieptul lui...

El căpătase o ofertă de muncă în Londra, o ofertă de nerefuzat, cu un salariu la care nici cu visul nu ar fi visat. Era de înţeles că nu ar fi putut să nu accepte. Postul lui nou ar fi însemnat o viaţă lipsită de orice griji financiare, Ea nu ar mai fi fost nevoită să muncească 7 zile din 7, El nu ar mai fi fost nevoit să aibă 2 joburi doar pentru a reuşi să susţină creditul cu care îşi putuseră lua apartamentul. Desigur că El şi-ar fi dorit ca Ea să îl urmeze. Găsise un apartament micuţ, dar mobilat şi utilat pe la periferia Londrei, i-ar fi găsit cu siguranţă şi ei un job decent, ar fi făcut bani, iar în câţiva ani ar fi putut să îşi achite complet datoria către bancă, precum şi să trăiască liniştiţi şi ei şi familiile lor. Contractul lui era pe o perioadă nedeterminată, cu obligaţia ca în decurs de 3 ani să nu poată părăsi compania, în caz contrar trebuind să restituie o mare parte din banii primiţi drept salariu, astfel încât Ea trebuia să se hotărască rapid: El şi o viaţă nouă, într-o ţară străină ori derularea zilnică a suferinţei pe de o parte sau alta, susţinută de obişnuinţă, chiar de vorbim despre aspectele negative.

Ajutor neașteptat

Îi părea imposibil de luat o decizie. Se aşeză pe scara casei, îşi înălţă privirea către Cer şi ceru îndurare, lăsând lacrimile să îi însoţească rugămintea fierbinte. Vântul adia îmbietor, răscolind mireasma florilor în miez de noapte. Se cutremură când îi simţi braţele cuprinzându-i mijlocul.

- De ce plângi, iubito?

- Glumeşti? îngăimă Ea printre lacrimi. Nu vreau să ne despărţim! Ştiu că o relaţie la distanţă va însemna finalul. Nu pot concepe să rămân fără tine, dar nu pot nici să plec! Am luptat pentru a-mi construi şi eu un rost cu munca, am luptat mult ca să avansez, muncesc mult, dar am reuşit şi... şi nu îi pot lăsa pe ai mei... şi...

- Sssttt... gata, linişteşte-te! Hai înăuntru, e târziu! Adormiră greu, îngânduraţi şi îmbrăţişaţi, Ea neputând să creadă că ar putea fi printre ultimele nopţi când doarme alături de El. A doua zi dimineaţă, mail-ul de la compania din străinătate anunţă că cererea lui de a munci la domiciliu, i-a fost aprobată, în aceleaşi condiţii financiare.

Autor: Corina Diaconescu

Timpul regăsirii

Era o zi obişnuită. Îşi făcuse cafeaua de dimineaţă, două linguriţe de zahăr şi două cutiuţe de lapte. Resimţea aceeaşi lene de a se îmbrăca, a se machia sau a se grăbi spre birou, o vedea pe aceeaşi tipă veşnic suplă şi mobilă, ce îşi face exerciţiile de yoga pe balcon la răsărit, în blocul vecin, acelaşi câine de la etajul trei, care latră în prostie că vrea afară, nu părea nimic ieşit din comun. Se trezise şi El, intrase în baie pentru un duş rapid şi se auzea sunetul maşinii de bărbierit. Ea derula în gol pe Facebook încă în pantalonii scurţi de noapte şi o bluză lălâie, încercând să îşi adune forţa pentru a-şi lua uniforma. Nu se grăbi. Îşi termină ultimele guri de cafea, dădu drumul la radio şi îl aşteptă să iasă din baie.

Dimineața împreună

El era îmbrăcat, parfumat şi pregătit pentru o nouă zi de luni, energic şi enervant de chipeş la o oră atât de matinală. Ea îşi trase dresul peste glezne lent, îşi încălţa pantofii incomozi, dar arătoşi, cu tocuri-cui, îşi trase fusta pe cap până spre mijloc, îşi luă sutienul, apoi cămaşa albă, imaculată pentru serviciu. Părul nu şi-l mai prinse, îl lăsă în voia lui despletit.

Ea luă metroul, El plecă cu maşina. Ar fi putut avea o bucată de drum împreună, însă părea că amândoi evitau contactul prelungit. Ea se uită plictisită la oamenii din metrou, la agitaţia lor. Murmurul vocilor îi oferea o stare ciudată de agitaţie. Nu avea semnal în reţeua ei telefonică, la metrou. Îşi uitase şi cartea ce o purta în geantă de vreo săptămână.

Lumina îi obosea ochii. Îi închise. Avea suficiente staţii de mers, astfel încât dădu volumul căştilor mai tare, apoi se lăsă să alunece în idei. El asculta muzica stupidă de la radio. Uitase cd-ul preferat. Aglomeraţia din intersecţii era cumplită, se circula în coloană. Cravata îl strângea şi îşi simţea gâtul uscat. Avea destul timp de petrecut în trafic, astfel încât îşi desfăcu un energizant, luat din bord, unde fusese lăsat pentru fix momente din acestea, bău o înghiţitură serioasă apoi se lăsă pierdut în gânduri.

Gânduri împreună

Lui îi lipsea Ea, cea entuziastă, zâmbitoare, zăpăcită. Se transformase într-o persoană conformistă şi banală, faţă de care nu ar mai fi împărtăşit sentimentele de început. O vroia pe Ea, cea pe pieptul căreia adormea în nopţile târzii, cea căreia îi putea împărtăşi orice fantezie pentru ca apoi Ea să facă magii pentru a le îndeplini. Ei îi lipsea El, cel jucăuş, tandru şi zăpăcit. Îi lipseau serile nebune, petrecute pe malul mării vibrând în acordurile de chitară, focul înalt în faţa căruia dansau în picioarele goale până în zori, fără să le pese de nimeni şi nimic, apoi săruturile prelungi la răsărit.

La primul semafor, El îi trimise un mesaj succint: “Vrei?” Răspunsul întârzia să apară. Dezamăgirea lui era crescendă. Ea nu avea semnal, mai avea câteva staţii până ajungea la Pipera, unde trebuia să coboare. Nu mai avea stare, se simţea anxioasă neştiind de ce. Scrise textul pentru SMS, ştiind că oricum nu se va trimite: “Vrei?” Mesajele ajunseseră în fix acelaşi moment, când ea ieşi la suprafaţă de la metrou.

El întoarse la prima intersecţie, Ea luă metroul înapoi spre casă. Amândoi şi-ar fi dorit să zboare până când s-ar fi găsit unul în braţele celuilalt. În aproximativ o oră, cei doi savurau tarta cu fructe ce o cumpăraseră cu o seară în urmă, dar nu mai apucaseră să o mănânce pentru că se ciondăniseră. Se învoiră de la serviciu, băură runda a doua de cafea împreună, masa din bucătărie le servi ca suport pentru a face dragoste nebuneşte, apoi se culcară îmbrăţişaţi cu o promisiune reciprocă:

- Să nu îndrăzneşti să mă mai laşi vreodată să mă pierd şi să te pierd!

 

- Nicicând iubito! Am fost orbi...

 

Sărutul, devenit sărat din pricina lacrimilor ce se scurgeau până spre buze, pecetlui regăsirea Lor.

Autor: Corina Diaconescu

Nuntă cu surprize

Se ameţise puţin de la paharul de şampanie băut în cinstea mirilor, la primirea fastuoasă în restaurant. În general ţinea la băutură, însă acum era nemâncat de mai mult de 12 ore şi ura necesitatea participării la astfel de evenimente care presupuneau reguli: costumul, tradiţiile, chiotele babelor la hore, blitz-urile aparatelor foto şi zâmbetul la purtător de fiecare dată când venea vreun alt necunoscut pe la masă, care era al naibii de încântat de tot ce se petrecea pe acolo. Ar fi fost mult mai încântat să îşi scoată rufele la întins pe balcon ori să îşi plimbe câinele decât să fie acolo, să scuipe seminţe la un meci, cu o bere într-o mâna şi o tonă de amici veseli (de la băutură) în preajma, dar deh... era soră-sa.

Adoptarea unui rol necerut

Ai lor se duseseră “la îngeraşi”, aşa că vrând-nevrând a preluat rolul de părinte pentru tânăra de 23 de ani. I se părea o nerozie să se căsătorească la o vârstă atât de fragedă, dar cu cine să se înţeleagă în faţa argumentului de neclintit: “Dar îl iubiceeeeesc!” Pff... îi era milă de ea şi i-ar fi fost lene să stea să îi plângă pe umăr în ceva vreme, după ce cuplul format dintr-o studentă şi un El fără de căpătâi, motociclist teribilist, s-ar fi destrămat. Privea în jur la babele şi la moşii înţoliţi special pentru petrecere, care arătau mai degrabă împăiaţi decât eleganţi, mirosind eventual a naftalină, de la costumul ce nu îl purtaseră de la ultima nuntă ori înmormântare, tot aia... costumul merge şi colo şi dincolo, e oficial, eşti la dungă când te duci în vizită la unu’ care a dat colțu’ sau atunci când eşti martor tot la un soi de înmormântare: a libertăţii de a face ce vrei, când vrei, în ce fel vrei. Căsătoria, pentru el, părea egală cu asumarea închisorii de bună voie. Nu ştia asta-mică de 23 de ani în ce se bagă.

Petrecere portretizată

Privea la rudele ce nu le mai văzuse din preistorie, dar acum se comportau atât de familiar, privea la soră-sa cum e îmbătată de momentul ei suprem, la bărbată-su, ce şleampăt încerca să facă şi el câţiva paşi de dans, la amicii de facultate ai soră-sii, care ovaţionau şi se distrau pe cinste, la chelnerii sictiriţi, care ocoleau nuntaşii încinşi în sârbe ameţitor de rapide, servind la mese, la naşa obosită varză de la tocuri, căldură şi burtă (era însărcinată în luna a opta), la naşul transpirat, care făcea atmosfera şi ţopăia mai ceva ca o capră fără un picior din patru, la formaţia care aţâţa spiritele pe ringul de dans şi... și la Ea... cum de nu o remarcase până acum?

Nu, nu ar fi avut cum să nu o vadă, pesemne acum venise. Timpul parcă îngheţase în loc pentru a îi oferi timp să o contempleze: înaltă, absolut răvăşitoare prin apariţia ei sclipitoare (la propriu, pentru că avea o rochie lungă aurie, plină de sclipici, care îţi lua ochii în bătaia reflectoarelor), cu nişte gene lungi, arcuite, buze conturate sublim şi o voce de înger la microfonul pe care îl ţinea în palmă suav, ca şi când ar fi ţinut un porumbel.

Nu a avut timp să se dezmeticească, era trecut de miezul nopţii, mireasa era furată de amici, invitaţii de dans, el de băutură şi şarmanta cântăreaţă de pe scenă. Lui nu îi plăcea să se dea în spectacol şi nici să danseze. De ar fi putut să dea pe repede-înainte toată nebunia până la momentul în care ar fi invitat-o pe Ea la o cafea, ar fi fost perfect.

Când amintirile au parfumul ei

Pe la servirea fripturii s-a trezit cu Ea, aşezându-se la masa lui, fix lângă El, năucitor de frumoasă cu rochia ei din mătase alunecoasă şi voce mângâietoare, combinată cu surâs vesel.

- Nu mă mai cunoşti? şopti Ea, aşezându-şi palma peste a lui, moment în care El simţi fierbinţeala atingerii, emoţia de a fi atât de aproape de Ea, ca şi stânjenirea faptului că habar nu avea cine naiba e ori dacă s-ar fi cunoscut vreodată.

- Nu... nu prea, dar plăcerea ar fi de partea mea să ne cunoaştem acum!

Pe Ea o bufni râsul copios, se ridică în picioare, apoi către urechea lui, pletele ei blonde astupându-i faţă:

- Am fost prieteni într-a zecea, la Şincai... ți-aminteşti? şi îi oferi şi o mică atingere a buzelor ei pe gâtul lui.

Ca scuturat dintr-un vis, o revăzu pe Ea, creatura superbă de acum, care în urmă cu ani de zile i-a smuls primul “Te iubesc!”, sub inocenţa trăirilor copilăreşti. Fermecat de reîntâlnire, picioarele l-au purtat către ringul de dans, unde sub privirile tuturor îşi reaminti nu numai de Ea, cu codiţe şi uniformă, ci şi de cursurile de dans pe care le luase la un moment dat, într-un alt moment crucial din viaţa lui.

Aşa începu valsul lor, întâi împiedicat, apoi plutind pe construcţii de speranţe pentru viitor...

Autor: Corina Diaconescu

Trepte de învățare în iubire

- Am trăit şi am iubit ca un nebun. Am avut impresia că am pierdut totul de mii de ori şi de mii de ori am luat-o de la capăt. Ce-ai vrea să ştii, copile?

Revoltă din neștiință

- Totul! De ce ai iubit-o tocmai pe Ea? De ce nu ţi-ai refăcut viaţa? De ce nu ai abandonat-o? Tu erai încă tânăr când mama s-a îmbolnăvit, cât aveai? 30?

- Nu, 32.

Vocea tatălui curgea surâzătoare, împăcată, în faţa tânărului confuz şi revoltat. Îşi aprinse o ţigară şi ieşi pe balcon, băiatul urmându-l.

- Nu înţeleg cum poţi fi atât de seren! Ai stat lângă Ea cât a fost bolnavă, i-ai luat mereu apărarea, ai ajutat-o întotdeauna, ani de-a rândul, iar acum când s-a produs minunea şi a reînceput să meargă, Ea pleacă să viziteze plaje exotice? La 54 de ani? Pe bune? Până acum nu era în stare nici să îşi ducă lingura la gură, iar acum se plimbă de una singură prin Europa? Şi nu e în stare decât să lase un bilet??? Mie mi se pare absurd! La fel cum mi se pare absurdă şi reacţia ta!

- Ai pus greşit întrebarea. Nu eu ar fi trebuit să îmi refac viaţa, ci Ea! Nu eu eram îndreptăţit să o abandonez pe Ea, ci Ea pe mine. Bănuiesc, dealtfel, că doar boala care a ţintuit-o la pat a ţinut-o lângă mine... şi lângă tine.

- Vorbeşti prostii! A fost un chin să rămânem lângă Ea! Să bălească, să o schimbi de Pampers...

Amintiri din clipe înnegurate

Bărbatul tăcu şi trase mai adânc în piept fumul de ţigară. Băiatul nu avea nicio vină că gândea aşa. Era ceea ce i se prezentase şi minciuna în care avea să rămână pentru a-i fi bine. La 17 ani o cunoscuse pe Ea, ademenitoare prin vorbe şi surâs, elegantă în gândire, sclipitoare în proiecţiile de viitor: “Eu voi fi ziua şi noaptea ta! Eu voi fi spiritul tău creator, eu voi fi aerul ce îl vei respira!”. Aşa răsună în mintea lui, ca şi când ar fi fost ieri, vorbele ei sigure.

La împlinirea majoratului părăsiseră casa părintească amândoi. Părinţii lor nu erau de acord cu relaţia. El era un băiat de Bucureşti, Ea era o fată simplă din provincie. Nu aveau bani, nu aveau unde să locuiască, nu cunoşteau pe nimeni în localitatea unde au coborât la întâmplare din tren, pentru a începe o viaţă nouă, născută doar din iubire. Câteva zile totul a fost perfect: dormeau şi se iubeau pe unde apucau, mâncau ce găseau prin copacii încărcaţi de fructele verii, mai cumpărau câte o pâine sau câte o îngheţată şi se amuzau grozav de toată situaţia. Puţinii bani pe care îi aveau s-au terminat curând. S-au gândit la angajare, dar ce poţi munci într-un sătuc de ţară? Studiile nu şi le terminaseră, habar nu aveau cum se câştigă un ban şi nici cum vor infrunta iarna. Deja în toamna ploioasă nu mai era deloc romantic să se scalde în râu, nu se mai spălaseră cu săpun sau pe dinţi de câteva luni. Firescul traiului în natură începea să îi acapareze prin mirosuri, neîngrijire, haine murdare şi rupte. Atunci a apărut primul gând de întoarcere acasă, de renunţare la amorul lor, care s-a dovedit că nu ţine de foame. Ea nu a fost de acord. Ştia că nu va mai fi primită înapoi de familie, la fel cum nu va fi primită mai bine nici de familia lui.

El a început să meargă din ce în ce mai des prin oraş, acolo unde, zdrenţăros şi murdar cum era, a întâlnit-o pe fata primarului, pe care a lăsat-o însărcinată - falsă iubire în schimbul banilor pentru pâine. Iubitei lui îi spunea că munceşte cu ziua, Ea improviza făcutul mâncării în păduricea în care stăteau de o vreme. Rămăsese şi ea însărcinată, a refuzat cu obstinaţie să meargă la spital ori înapoi acasă. A născut pruncul fără viaţă în inima pădurii şi o parte din ea s-a stins o dată cu el. Curând a născut şi fiica primarului, iar tatăl era cât pe aci să o dezmoştenească şi să renunţe la calitatea ei de fiică. Aceasta şi-a abandonat copilul în mâinile sălbaticului din pădure. Cu durere în suflet, Ea l-a crescut ca şi cum ar fi fost al ei.

S-au reîntors după vreun an şi jmatate acasă la El, cu tot cu bebeluş. Condiţia părinţilor lui pentru a-l primi a fost de a renunţa la Ea. Ea a plecat în Germania să facă bani, bani pe care îi trimitea lunar acasă pentru ei. La început El îi scria în fiecare zi, după vreo jumătate de an a rărit ritmul corespondenţei, apoi a încetat. Ea a continuat să le trimită bani. În câţiva ani, El a putut să termine facultatea şi să obţină un post important într-o companie al cărei patron era prietenul din copilărie al tatălui lui. A experimentat fetele frivole, fetele educate dar şi fetele inaccesibile din familiile bune. A ţinut-o în petreceri şi beţia unei vieţi îndestulate pe toate planurile. Copilul avea bonă, dar nu avea timp din partea tatălui sau, avea munţi de jucării, dar nu o avea pe amărâta care muncea la spălat vase într-un restaurant din Munchen, petru a-i trimite lui toate cele necesare pentru o viaţă de copil frumoasă. A uitat-o. Plicul cu banii lunari era singura urmă a fostei existenţe a ei în viată lor.

O viață nouă

Curând, a pierdut totul, compania a dat faliment, casa le-a fost vândută, la fel şi toate bunurile. Ea a redevenit importantă prin suma de bani trimisă şi regretele de a o fi înlăturat, de a nu mai fi făcut nici o încercare pentru a fi împreună. Ea i-a ajutat să se pună pe picioare, să îşi cumpere o casă şi o maşină, să trăiască decent, îşi găsise alt post, avansase ca şef de magazin. Făcea economii şi trimitea aproape totul în ţară. Reîncepuseră corespondenţa. Când Ea a revenit în ţară, s-a îmbolnăvit. El a jurat că îi va fi alături pentru totdeauna. S-au căsătorit, Ea şi-a pierdut total mobilitatea şi demnitatea datorită evoluţiei severe a bolii, El s-a ţinut de cuvânt.

Cu banii strânşi de El de data aceasta, când tratamentul a dat ceva rezultate, a trimis-o pe Ea să se bucure de perioada în care e bine. Nu a însoţit-o pentru că Ea nu şi-a dorit. Ultima scrisoare îl anunţă că:

- “Nu am trăit, iubitule, în van! Am trăit pentru tine! Rămâi fericit, împăcat şi ai grijă de băiat!”

Autor: Corina Diaconescu

Când Răul îți face un mare Bine

Se năruise totul, absolut totul. Ar fi urmat să o ceară de soţie fix în următoarea zi, pe plaja cu un albastru ireal al apei din Zakynthos, undeva la apus, pe malul marii, savurând o cupă de vin cu multă gheaţă. S-a dus dracu' totul! Măcar banii pe excursie de la agenţia de turism de i-ar mai fi putut recăpăta... dar mama mă-sii, dacă Ea s-a trezit că nu se simte suficient de împlinită în relaţia aceasta şi că nu este suficient de distractiv pentru Ea fix cu o zi înainte de plecare... Făcuse eforturi substanţiale pentru a achiziţiona excursia aceasta, ce ar fi trebuit să fie de neuitat, de povestit la rude, prieteni, amici, colegi de muncă. Cum a cerut-o? Şi ea ce a zis? Cât de surprinsă a fost? A plâns?

- "A râs! Probabil că a râs că sunt un prost!" îşi spuse el în gând, în vreme ce încerca să îşi scoată din minte imaginea ei zeflemitoare. Ea îi spusese fără cea mai mică apăsare că de fapt se plictiseşte cu El, că nu înţelege cum a crezut El că l-ar iubi cu adevărat şi că ar vrea ceva mai mult din partea lui decât ajutorul în obţinerea postului dorit, de care în acest moment nu mai avea nevoie, fiindcă primise o ofertă de muncă mult mai avantajoasă de la o agenţie de modeling.

Viața fără ea

El era un tip trecut uşor de 40 de ani, deja grizonat, educat, văduv din urmă cu 4 ani şi depăşit de ritmul nebun al generaţiilor mai tinere, în raport cu viaţa de cuplu. Găsise o puştoaică ameţită într-o noapte într-un bar unde ieşise la o băută cu colegii de departament şi gagica i-a luat minţile. De când soţia se stinsese, nu îndrăznise să se mai gândească măcar la o altă apropiere de o altă femeie. O iubise enorm. Îi lipsea enorm. Nu făcea nimic altceva decât să se adâncească în muncă, dar nici acolo nu mai avea randament, era cuprins din ce în ce mai des de sentimentul inutilităţii. Prietenii l-au convins să dea curs avansurilor blondinei, să se distreze, să se elibereze de povara gândurilor chinuitoare şi eventual să mai și zâmbească din vreme în vreme în faţa tinereţii întruchipate în Ea.

Aşa a făcut, iar acum i se părea că făcuse cea mai proastă alegere. După 8 luni zăpăcite, pline de certuri şi împăcări, de pasiune şi totală iresponsabilitate în vederea zilei de mâine, El ajunsese să creadă că Ea e aleasa, iar Ea să creadă că El e noul finanţator al capriciilor ei.

Amarul se stinge pe drum

A plâns în noaptea aceea, a înjurat, a băut şi a luat-o de la capăt. Într-un târziu a adormit cu televizorul la maxim, dat pe un post muzical. Alarma de la ceas l-a trezit din noaptea cruntă. Bagajele le avea deja făcute. A vrut să le desfacă şi să arunce cu toate hainele, ba chiar își imagina aruncarea la WC a inelului pe care îl cumpărase. Vizualiza jetul de apă scurgându-se peste el puternic, până când acesta se făcea nevăzut, alături de fecale. Nu a făcut-o. Era un om calculat, un economist bun. Suferinţa-i suferinţă, dar dă-o-n mă-sa de suferinţă! Inelul l-a costat bani, excursia la fel, puştoaica la fel. Era cazul să îşi bage naibii minţile în cap! De concediu avea nevoie orişicum, astfel încât îşi luă geamantanul, cămaşa şi pantalonii lejeri din in, se parfumă şi se duse către maşină. Conduse agresiv, ceea ce nu îi stătea în fire, însă până să găsească varianta de adaptare a depăşirii autocompătimirii, a pierdut timp, aşa că fusese cât pe-aci să rateze autocarul.

Însoţitorul de bord din partea agenţiei a verificat prezenţa călătorilor. L-a întrebat unde e doamna. A răspuns sec:

- Nu mai vine! şi şi-a îndreptat privirea spre fereastră.

Aceeași Mărie, însă cu siguranță, cu altă pălărie

Peste câteva minute, locul din dreapta lui a fost ocupat de bagajele unei doamne, care probabil a considerat că e normal să pleci într-o vacanţă de 10 zile cu tot şifonierul după tine. Cum i-a făcut o favoare doamnei elegante, cu rochie violet şi cu prea multe haine, a doua zi pe la prânz, când au ajuns la hotel, El şi-a primit răsplata: o doamnă extrem de recunoscătoare, călătorind singură, divorţată de ceva vreme, cu o singură fiică măritată şi un nepoţel bebeluş, precum şi Ea şi-a primit răsplata: un domn elegant, călătorind singur, proaspăt despărţit de o maimuţă şi... un inel strălucitor cu piatră azurie, la finele sejurului, în ultima noapte, când îmbrăţişaţi în patul ce scârţăia îngrozitor, Ea a spus “Da”...

Autor: Corina Diaconescu

Niciodată sau altădată?

Se făceau vreo 3, poate 4 ani de când nu mai trecuse pe acasă. Îşi invoca pentru sine motive mai mult sau mai puţin credibile pentru acest lucru: că nu avea bani suficienţi pentru călătorie, că ai ei oricum nu îi dădeau atenţie nici măcar când locuia acolo, că nu mai are prieteni în oraş, majoritatea fiind plecaţi prin străinătate sau venind la studii în oraşe mai mari, că nu are cu cine să lase pisica, nu are cine să ude florile. Prostii! Nu voia să aibă ocazia de a îl vedea pe El. Auzise de la o prietenă comună de a lor că ar fi luat-o razna după despărţire, că ajunsese un ratat beţiv, cu datorii şi fără loc de muncă, ba chiar că ar fi fost arestat şi i s-ar fi făcut dosar penal... lumea ar fi spus orice, doar ca să îi știe despărțiți.

Amintirile se mențin prin dorință

Ea nu-l ştia aşa. Ea rămăsese în minte cu imaginea lui blândă, nevinovată, cu privirea lui sorbind-o, cu gustul buzelor lui fine, apăsate pe buzele ei, stângaci, părul lui creţ, cu care ea obişnuia să se joace şi nopţile târzii petrecute pe prispă, numărând stele şi punându-şi dorinţe. Inspiră puternic, dar rapid şi oftă în timp ce achita biletul de tren. Simţea şi acum şi ura cu toată fiinţa ei că simte încă atingerea mângâierilor lui pe trupul ei străbătut de fiorii dragostei dintâi.

Călătoria spre destin

Călătoria cu trenul era la fel de incomodă precum şi-o amintea. Trecuseră abia 2 ore şi 23 de minute de la urcare, mai avea de mers încă pe atât. Roţile nu goneau nebuneşte pe sine, iar peisajul nu era idilic, un câmp gol, cu ceva păsări prin bălţile rămase după ploaia torenţială de seară trecută. Închise ochii, încercând să adoarmă. Ce va spune maică-sa? Se va bucura să o vadă? Nu o anunţase. De ce plecase spre ei? De ce nu a stat în apartamentul ei închiriat, sărăcăcios, din Capitală, să înveţe pentru sesiune? Avea un sentiment teribil de anxietate, nicicum nu avea să adoarmă, nu mai avea stare şi nu mai putea sta nici în compartimentul plin cu indivizi cărora nu le-a acordat nici o privire. S-a ridicat smucindu-se şi deranjându-l pe domnul cu ochelari de lângă ea şi trecu val-vârtej printre călătorii de pe hol şi prin vagoane până a simţit mirosul îmbietor de cafea. S-a oprit pentru câteva secunde înainte de a deschide uşa vagonului restaurant, şi-a tras sufletul, şi-a tras şi rochiţa ce i se pliase prea mult pe corp şi a intrat.

- O cafea, vă rog! Cu zahăr şi fără lapte! şi s-a îndreptat către singura măsuţă care avea ca și decoraţiune un buchet de flori de câmp, pe jumătate veştejit.

- Poftiţi cafeaua dumeavoastră!

- Mulţumesc! zise ea, rămânând cu privirea aţintită pe flori. Cât vă datorez?

- O viaţă fericită împreună! Și 5 lei...

Nu apucă să reacţioneze la cuvinte, pentru că fu năucită de sărutul complicat ce a urmat. Era El. Și nu era beţiv, nici cu dosar penal, nici ratat, ci mai atrăgător că niciodată, cu inima bătând puternic, aceeaşi blândeţe pe chip, iubire şi bucuria de a fi regăsit-o pe Ea.

- De ce-ai plecat? Te-aş fi urmat, prostuţo! Te caut de atunci!

Autor: Corina Diaconescu