Prieten dedicat

Cele mai frumoase experienţe le-a trăit alături de El. Nu s-a dezlipit de Ea nici după ce l-a dat afară în stradă, la insistenţa colegilor de apartament, nici când ploua, iar umbrela nu era suficientă pentru doi, nici când Ea nu avea chef de El şi îl respingea, punând pe primul plan activităţile ei cotidiene. El era întotdeauna în preajma ei, fiind gata la orice oră să îi primească mângâierea ori vărsarea nervilor acumulaţi peste zi, la muncă.

O altă perspectivă

De-a lungul anilor a urmărit-o, cu dragoste adevărată prin ochii larg deschişi şi umezi, cum şi-a croit cărări prin viaţă: primul sărut, primele lacrimi vărsate dintr-un dor neînţeles, prima noapte lipsită de acasă şi grijile cumplite ce şi le-a făcut, primele minciuni în faţa prietenilor şi familiei, pentru a ascunde de fapt, suferinţa provocată de neîmpărtășirea sentimentelor. Dintr-o timidă fetiţă, care se ascundea adeseori în spatele lui, în momentul în care se întâlnea cu vreun grup de oameni, se transformase într-o tânără independentă şi mult prea încrezătoare în cei de care se temea odinioară. 

Părea că îl uitase. Rareori îi mai vorbea sau îi oferea atenţie. Nu ştia cum ar putea schimba situaţia sau să îi semnaleze că îi lipseşte mult. O privea doar îndelung, cu ochii trişti şi se mâhnea mai tare când o vedea sfâşiată de vreun alt amor copilăresc. Încerca să o conducă în locurile dragi, când ieşeau la plimbare, sperând să o înveselească. I-ar fi arătat cum grădina cu tufe de trandafiri a căpătat o altă înfăţişare, cum lacul, unde Ea obişnuia să se întindă pe iarbă şi să citească, s-a transformat într-un curcubeu turistic, cum teiul cel înalt din capătul străzii şi-a pierdut din ramuri, cum doamna de la etajul 2, din vila de pe colţ, care mereu vorbea cu ei când treceau pe acolo, a devenit o bunică împlinită cu doi nepoţei. Numai că Ea părea grăbită... mereu. Nu mai avea timp şi pentru El. El se simţea ca un obiect decorativ în casă, însă rezista... o iubea!

Dorința de a crește

Ea îşi dorea cu obstinaţie să crească şi să abandoneze cumva tot ceea ce ţinea de trecut. Provenea dintr-o familie destrămată, în care suspinele mamei ei nefericite deveniseră zgomot de fundal pentru urechile ei. Tatăl ei se recăsătorise şi nu prea mai trecea pe acasă. El era acolo, însă nu îi era de ajuns. După ce s-a angajat, s-a mutat cu chirie cât a putut de curând. A fost extrem de bucuros să o însoţească. Păcat doar că nu locuiau singuri, nu îşi permiteau, aşa încât în celelalte două camere ale apartamentului stăteau două perechi. Ei stăteau în camera cea mai mică, însă parcă cea mai cofortabilă. Nici nu mai conta, atâta timp cât erau împreună.

În acea zi geroasă de ianuarie, El avea un sentiment neplăcut de anxietate. Nu mai putea sta în casă, aşteptând. Nu îşi putea lua gândul de la Ea. Era ca şi cum l-ar fi strigat, fiind sigur că are nevoie de ajutor. A ieşit pe uşă alergând haotic prin zăpada înaltă de vreo 20 de cm. Picioarele i se împotmoleau şi resimţea frigul ce creştea ca intensitate. Nu conta! Trebuia să o găsească pe Ea! Verifică minuţios traseul pe care tânăra venea de obicei spre casă, apoi se îndreptă glonţ spre fântâna cu îngerul statuie din parc.

Acolo era! Mai frumoasă ca niciodată, ninsă peste capul dezgolit şedea pe banca acoperită de zăpadă şi privea în gol... asta până când îl văzu pe El! O bucurie nesperată o cuprinse şi se duse vioaie către El. Gândurile negre se estompară când îi simţi blăniţa udă şi îi văzu codiţa veselă agitându-se de bucurie pentru că a reuşit să o găsească. Îl mângâie, se jucă cu El ca pe timpuri, alergând prin zăpadă şi se întoarseră osteniţi, dar veseli, acasă.

Înţelesese că, în fapt, acasă înseamnă nu un loc unde să vii ori de unde să pleci, ci acasă este alături de fiinţele dragi şi de cei ce te iubesc, fie că ne referim aici la un Labrador Retriever auriu. Uneori, viaţa nu trebuie grăbită, ci savurată, pas cu pas, apreciind prietenii dedicaţi. Din puţin se poate naşte mult, când eşti dispus să vezi calea.

Autor: Corina Diaconescu