Chemarea muntelui

Perdeaua se umflă în bătaia vântului tomnatic. Ea stătea în fotoliul comod din balcon, cu picioarele sprijinite pe un scaun mai mic. Stătea la ultimul etaj al unui bloc situat la periferia capitalei. Avea priveliştea răvăşitoare a Cerului revărsat în mii şi mii de culori peste oraşul zbuciumat. Îi plăcea să îşi înceapă ziua dimineaţă devreme, când Soarele crapă întunecimea nopţii, alungând stelele spre somnul lor. Era momentul ei preferat al zilei: primul cântec de pasăre avântată în zbor, ţârâitul greierilor estompându-se uşor-uşor cu murmurul maşinilor, răcoarea ce o zgribulea, cafeaua fierbinte din ceaşcă strâns ţinută între ambele palme. Acel moment era sinonim cu promisiunea începutului unei noi zile frumoase!

Concediu buclucaș

Zâmbea nestingherită şi jucăuşă. Era a doua zi de concediu şi adierea vântului o chema spre munte. Era puţin mâhnită că prietenul ei nu şi-a putut lua liber în aceeaşi perioadă cu Ea, dar asta nu o împiedică să viseze la traseu. Închise ochii pentru câteva secunde şi se vedea deja în drum spre Cabana Mălăieşti. Măcar câteva zile de ar fi plecat! Şi dacă ar pleca? Oare El s-ar supăra? Cât de ciudat ar fi să plece de una singură pe munte? Poate vreuna dintre prietenele ei ar fi libere şi dornice de o drumeţie? Dar cine? Unele-s mămici cu copii mici, altele-s la muncă, nu se pot învoi când are Ea chef, altora nu le place muntele...

Abandonă pe moment ideea. Intră în casă şi se mai întinse în pat. Nu ştia ce să facă cu atâta timp liber. Nu mai avusese concediu de vreo doi ani, schimbându-şi şi locul de muncă, aşa încât a fi acum acasă părea un vis. Dar de ce ar sta acasă? Doar nu o fi nebună să se apuce de curăţenie sau proiecte lăsate uitării fix în perioada aceasta. Nu, nu avea de gând să îşi petreacă cele două săptămâni în casă, numărând secundele până seara când s-ar fi întâlnit cu El. Avea dreptul la vacanţă! Regretă enorm până şi intenţia de a se duce singură, dar altminteri să o şi facă... Cum să-i zică? Sună telefonul:

- Bună dimineaţa, iubita mea! Cum e în vacanţă? Unii oameni la muncă, alţii la cafea în pat, o fi bine? o întâmpină El amuzat la telefon.

- Nu prea!... A... ştii... m-am gândit şi...

- Hai zi! Ce mă distrează când te bâlbâi!

- Iubitule, eu aş pleca la munte câteva zile! Na, am zis-o!... Te superi?

El tăcu pentru câteva secunde, apoi spuse cu îndoială:

- Nu, du-te! Când vrei să pleci?

- Ah... azi? Dacă nu te superi!

Împlinirea dorinței

Îşi făcu bagajele în grabă, luă un taxi până la gară şi se sui în primul tren către munte. Era pentru prima dată când pleca singură, prietenul ei o catalogase total iresponsabilă, cu siguranţă nu i-a picat bine plecarea ei, însă avea nevoie de călătoria aceasta, poate şi de ceva timp doar pentru Ea şi gândurile ei.

A coborât în Buşteni, cerul permitea, prin limpezimea lui, întreaga panoramă a Crucii de la Caraiman. Rucsacul nu era greu, a mers vreo 45 de minute până la Cabana Diham. Nu mai făcuse mişcare demult, aşa încât Panta Prostului a părut să o doboare, fiind cât pe aci să abandoneze. Se opri mai târziu pe iarba încă verde, bău o gură de apă şi îl sună pe El.

- Nu mai pot! Am obosit rău! Ce-o fi fost în mintea mea să plec?

- Habar n-am! zise el pufăind. Pe unde eşti?

- Pe la Poiana Izvoarelor... dar tu de ce naiba gâfâi? Ce? Te-a fugărit vreun câine pe scările de la birou?

- Omu’ când nu are ce să facă, îşi găseşte de lucru... ce să-i faci?!

- Adică...? Nu înţeleg!

- Uită-te în spate! şi închise telefonul râzând.

După îmbrăţişarea şi sărutarea pătimaşă, traseul presărat cu imagini de amprentat în minte pentru combaterea zilelor obositoare, le-a construit cărarea spre Cabana Mălăieşti, unde cabanierul i-a întâmpinat cu o ciorbă de fasole ca la mama acasă şi o ţuică pe care Ea nici nu a îndrăznit să o miroasă.

Autor: Corina Diaconescu