O toamnă nouă

Toamna în parc

Toamna se aşeză portocalie peste ei. Stăteau pe banca cu vopseaua scorojită de la vreme şi tăceau. Niciunul nu îndrăznea să scoată un sunet. Frunzele făceau rotocoale la picioarele lor, fâsăind anxios printre şuierăturile vântului tăios. Ea se uita în jos, El privea în sus. Ea desluşea prin perdeaua gândurilor înceţoşate de amintiri cuvinte de reproş şi imagini dureroase. El se uită in gol, vedea cârdurile de păsări aţâţate de vreme, zburând haotic şi norii grei ce anunţau o furtună curând.

Nişte copii aruncau cu pietre în lac şi râdeau gălăgios. Părinţii lor încercau să îi grăbească spre casă. Bicicliştii treceau în viteză, iar uneori câte un cuplu mai arunca o privire fugitivă către ei. Tăceau şi se ţineau de mână. Tăceau, dar în gând îşi vorbeau, ţipau, se loveau în argumente şi concepţii, îşi pierdeau controlul, dar aparent tăceau. În urmă cu câţiva ani, pe aceeaşi bancă îşi declarau iubirea. Acum erau amândoi hotărâţi că acesta este finalul şi nu există cale de întoarcere. Era ultima lor întâlnire.

Ploaie de toamnă

Începutul sfârşitului

Începuse să plouă. Nu se clinteau. Plecarea lor din parc ar fi echivalat cu direcţii diferite de viaţă. Picăturile se prelingeau pe chipurile lor, în vreme ce privirea le era inertă. Ceilalţi oameni o luaseră la fugă spre ieşirea din parc, spre maşini sau locuri unde să se adăpostească. Era ultima zi de septembrie călduţă, ce se transformase într-o clipă în furtună pentru suflete neîmpăcate. Se ţineau strâns de mână şi nu îşi spuneau nimic, nici măcar nu se priveau. Lacul din Herăstrău era emblema iubirii lor. Se cunoscuseră la Debarcader, la coada incomensurabilă pentru plimbarea cu barca. Ea era însoţită de frăţiorul ei mai mic, de 9 ani, care nu mai avea răbdare să aştepte şi se dădea în spectacol. El era cu un văr de-al lui, din provincie. Îi revenise lui sarcina de a îi prezenta atracţiile oraşului. Era vară şi era cumplit de cald. Nu avea chef de văr’su şi nici să facă pe ghidul turistic, mai degrabă ar fi ieşit cu gaşca lui la o bere răcoritoare, la terasa din cartier. L-ar fi luat cu băieţii, dar ordinul de la maică’sa era clar. În plus, sigur înfăţişarea tipică de la ţară, cu chipul mai bronzat, câştigat din munca la câmp drept bonus, ca şi hainele şi vorbele, ar fi dat naştere la comentarii ulterioare. Nici de acestea nu avea chef. Astfel că, în ziua aceea, s-a conformat. Aşa a întâlnit-o pe Ea. I-a cedat locul lor de la coadă, care era cu mult mai în faţă decât al ei şi fratelui.

Recunoştinţa ei a fost urmată de un număr de telefon şi o relaţie complicată de cinci ani. 5 ani cu zâmbete, cu lacrimi, certuri şi împăcări, excursii şi promisiuni, minciuni şi reveniri, dar mai presus de toate, 5 ani încărcaţi de iubire - uneori naivă, alteori responsabilă, uneori cu frici, alteori vulgară, uneori matură, alteori indecisă, uneori pasională, alteori fadă. Acum erau uzi leoarcă, ţinându-se de mâna şi amânând amândoi momentul definitiv al plecării. Erau convinşi că este decizia potrivită, în aceeaşi măsură în care li se părea o prostie să renunţe unul la altul.

Final mai simplu

- Vrei să mănânci? Mi-e foame! îndrăzni Ea într-un târziu, cuprinsă de frisoane şi emoţii ce nu mai puteau fi controlate.

- Mănânc la mama, răspunse sec El.

- Ete.... mănânci... şopti Ea, mai mult pentru sine.

Se ridicară de pe bancă şi o porniră spre aleea de ieşire din parc, fără însă a grăbi pasul. Tremurau amândoi. Nu îşi dădeau drumul la mâini.

- Cum facem? El se mută de pe un picior pe altul, cu o mâna în buzunarul ce tocmai descoperise că este rupt, o mână ţinând-o strâns pe a ei şi privirea pierdută spre gura de metrou.

- Nu ştiu... Ea se uită spre El şi fu cuprinsă de fiori, având flashback-uri cu ei, în diferite momente.

- Bine! Mergem acasă şi cu asta basta atunci! şi îl bufni râsul zgomotos.

- Bine! spuse şi Ea, apoi o bufni plânsul, ghemuindu-se la pieptul lui.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu printre frunze

Vindecare de Vară

Peisaj de toamnă

Era ultima zi de vară. Septembrie intra glorios prin ferestre. Vântul îşi schimbase deja intensitatea, trecând pe acorduri triumfale de toamnă. Soarele se zbătea printre nori, bucurând prin razele lui oamenii ce au amânat concediul pentru după perioada estivală. Se simţea în aer nostalgia faţă de vara ce tocmai avea să se încheie. Oamenii păreau dintr-o dată mai serioşi, mai scorţoşi. Rochiile vaporoase ale doamnelor ori ţinuta vestimentară sumară justificată prin temperatura de afară, a fost ca prin minune înlocuită de pe o zi pe alta cu sacouri, pantaloni la dungă. În locul genţilor pentru plajă, s-au ivit la braţul femeilor serviete ori poșete elegante. Papucii confortabili şi extrem de coloraţi au fost aşezaţi cu grijă prin unghere ale caselor, ce vor fi curând uitate până vara viitoare.

- E ca o beţie din care te trezeşti! îşi spuse El pentru sine în gând. Vara te îmbată prin vise pe cale să fie îndeplinite, vacanţe exotice cu plaje de azur, libertatea de a te trezi când vrei, renunţând victorioşi la alarma succesivă de la mobil, iubiri neprelucrate deocamdată în fabrica de iluzii, soare incomensurabil şi inimi pulsânde în vibraţiile verii, pe măsură.

- Închideţi, dom’le, geamul ăla, că mă trage curentul!

Trupă rock

Deschise ochii larg şi i se înfăţişă o individă pe la vreo patruzeci de ani, care comenta ea ştie de când. El nu prinsese decât partea cu acel “curent malefic”. N-o băgă în seamă câtuşi de puţin, nici măcar o grimasă nu simţea că îi poate adresa. Metroul era supraaglomerat. Își băgă ostentativ în urechi căștile de la Panasonic care acopereau în totalitate sunetul de fundal, privind-o fix pe cea care i-a întrerupt firul gândurilor. Bolborosea în continuare. Nu o auzea. Stătea în picioare, ţinându-se de unul dintre mânerele agăţate pe bară. Chitara electrică, în combinaţie cu tobele erau demenţiale. Nu reuşea să se dezmeticească dimineaţa decât prin melodii rock de la Parkway Drive, trupa lui preferată. Măcar îi diminuau din furia ce o simţea crescândă din pricina aglomeraţiei ori a vreunei babe trasă de curent. Dacă l-ar fi rugat politicos, i-ar fi închis geamul. Stai, de ce îi dădea atâta atenţie!? Din plictiseală probabil.

Oameni în metrou

La Unirii coborâră majoritatea. Se lungi şi el pe un scaun, lăsându-şi picioarele să atârne. Era somnoros încă. Închise ochii, cu speranţa eventuală că nu va adormi până la Aviatorilor. Norocul neadormirii lui, că să-i spunem cumva, a fost o tânără care s-a împrăştiat pe jos, din pricina picioarelor lui, împiedicându-se mai mult sau mai puţin cu graţie. Deschise ochii râzând de data asta. Nu ştia de ce râde, se uita la Ea cum îşi adună lucrurile de pe podeaua motroului şi râdea.

- Râd ca fraierul! Scuze! Ai nevoie de ajutor?

- Nu, eu îmi cer scuze, am fost neatentă, mă gândeam în altă parte, nu m-am uitat pe unde merg. Sper că nu te-am călcat rău! îngăimă tânăra în mod grăbit.

- Ah, nu! Cred că aveam nevoie de un şoc, să mă trezesc... începu El.

- Din Vară! continuă Ea.

Discuţia fu atât de plăcută, încât seara au petrecut-o împreună. O ieşire în Centrul Vechi plus două îngheţate aromate cu topping de căpşuni pentru Ea şi ciocolată pentru El, plus un trandafir roşu închis şi un sărut fierbinte, egal cu reţeta perfectă pentru “Vindecarea de Vară”.

Autor: Corina Diaconescu

Toamna pe lac