Thursday, August 11, 2016

Învățătură bătrânească



Copyright: ©lau Diu

Ridurile îi brăzdau faţa nu doar prin trecerea vremii peste trup, ci parcă prin încrustarea şirurilor de lacrimi ce au lăsat urme în expresivitatea chipului ei. Parcă fiece experienţă trăită de sublima bucurie ori de adânca tristeţe a fost întipărită în timp spre neuitare pe faţa bunicii. Baticul strâns cu grijă sub bărbie, bunda pusă pe deasupra flanelei şi fusta croită de Ea, opincile rupte şi apoi cusute bine, palmele bătătorite de la muncitul la câmp şi ţesutul la război, emoţia şi plânsul inevitabil când îi întâmpina pe ei, nepoţii, plăcintele cu brânză, turtele făcute pe plită, toate luate separat şi multe altele spun poveşti dintr-o tinereţe ce acum pare desprinsă din închipuire. Era o tinereţe în care ascultarea de părinţi era lege, în care gura lumii orienta destine şi unde Iubirii nu îi era permis să se nască natural, dar îşi găsea locul!

Momente pentru suflet


- Aşează-te, mămăiţă! spuse nepoata. Nu ai alergat destul prin curte? Cât e ziulica de lungă, mata îţi faci de treabă, te învârţi, te răsuceşti, apoi te vaiţi ba de picior, ba de mijloc! Mai potoleşte-te şi mata!

- D-apoi, mămăică, cine să le facă? Cin’ să măture ograda? Cin’ să deie la puii ceia să mănânce? Cin’ să adune ouşoarele din cuibar? Cin’ să smulgă iarba ori să taie lemne? Că dacă tatai-tu s-a pornit înaintea mea spre Cer şi l-o iertat Dumnezău de pă pământ, iar voi sunteţi departe, io ce-am să fac? şi o podidiră lacrimile, asemeni ca pe nepoată. Aceasta încercă să îşi revină rapid, o luă pe bătrână strâns în braţe şi o alină cât putu prin vorbe şi surâs.

- A fost un om bun! Îmi va rămâne veşnic în inimă, nici acum nu pot să cred că nu mai este... dar hai să lăsăm tristeţea, tataie a fost vesel, plin de energie. Ar fi ras acum de noi că dăm apă la şoricei. Ştii ce sunt curioasă, mămăiţă? Aţi împlinit în primăvară 63 de ani împreună. Cum a fost, mamaie? Care a fost secretul să rămâneţi împreună, să vă ajutaţi mereu reciproc? Că acu’ mă uit la generaţia mea şi care mai de care ba se desparte la prima ceartă sau la primul greu, ba divorţează. Voi? Voi cum aţi reuşit să treceţi peste neînţelegeri? V-aţi iubit atât de mult că nu a mai contat nimic?

Alte vremuri


- Ne-am iubit, mămăică, dar nu de la început. Aveam 19 ani şi eram a’ mai mare dintre surori şi trăiam vremuri grele, era sărăcie. Când au considerat că o venit timpu’, m-o luat mama şi m-o dat spre căsătorie. Scăpa de o gură de hrănit în plus. Unde mai pun că provenea tatai-tu dintr-o familie bună, avea căruţă cu boi, pământ... Eu nu vroiam să mă mărit, iubeam un alt flăcău... sau aşa credeam pe vremea ceia. Pe El nu îl cunoscusem, nu ştiam cum arată, dacă îl voi plăcea ori El pe mine, dacă îi om bun şi cu frică de Ăl’ de Sus ori nu. O vorbit tata cu tată-su şi în două zile după ce mi-o zis mama, ne-om luat. Am avut nuntă apoi mi-am părăsit casa părintească, surorile şi fraţii, comuna în care locuiam şi m-am dus, cum e datina, după bărbat.


- Nu ţi-a fost greu, mămăiţă? Să laşi totul în urmă şi să fii măritată aşa de tânără? Responsabilităţi, gospodărie, animale, copii... Cum te-ai descurcat cu toate?

- D’apoi cum, maică? Cu binisoru’. Am avut noroc că era băiet frumos, brunet, cu ochi căprui, ager în gândire şi sprinten la muncă. Nici eu nu eram de lepădat... ehe... aveam plete, eram printre cele mai apreciate mândruţe din sat la horă. Am învăţat să îmi iubesc omu’, Dumnăzău să-l ierte!

- Mamaie, dar El te-a iubit?

- Cu trup şi suflet, draga mamii! Aşa cum vă doresc şi vouă, să vă respectaţi, mamaie, şi să vă iubiţi, că mare e mila Domnului! Cu credinţă, mămăiţă, poţi să înfăptuieşti tot ce oi vre’!

Autor: Corina Diaconescu

No comments:

Post a Comment