Pe traseu spre Cabana Curmătura

Cabana Curmătura

În Braşov, la a nu ştiu câta vizită, Biserica Neagră era închisă. Parcă e veşnic în renovare. Afişul de la intrare anunţă un concert la orgă. Ar fi fost interesant să îl vedem, deşi mă îndoiesc profund că băieţii cu care am plecat în drumeţie s-ar fi dovedit încântaţi de idee. (Cine ştie? Poate curând voi reface traseul cu vreo fată. Acum nu ştiu cât va avea ea rezistenţă la urcare şi nici dacă va fi aceeaşi caterincă pe drum, dar parcă ar merita drumul şi dintr-o altă perspectivă. Deocamdată am plecat împreună cu încă 3 băieţi.) Zidurile impunătoare, de o înălţime impresioantă de 89 metri, încărcate de istoria mai mult sau mai puţin blândă (invaziile tătare ori turceşti, cutremurele ori Marele Incediu din 1689), sunt în continuare păzite de statui, care, privite îndelung, îţi produc fiori. Ciorile care se strâng şi croncăne în jurul ei întăresc misterul arhitecturii gotice.

Trenul spre Zărneşti e arhiplin. Am impresia că toţi s-au găsit să plece fix unde mergem noi și că întreaga înghesuială din tren s-a produs pentru a mă enerva pe mine. Ştiu că nu sunt rezonabil cu acest gând iraţional. Asta nu mă împiedică însă să îl am. Aveam în mine nevoia de munte mai nebună decât orice altceva. Să urc, să mă lupt cu oboseala, să îmi înfrunt temerile şi să îmi depăşesc limitele ca apoi să simt că inspir aerul nepervertit de oraş, că sunt o părticică infimă din învelişul norilor de pe creastă, iar soarele-mi surâde jucăuş, prelingându-şi razele pe sticla îngheţată de bere, scoasă proaspăt din pârâu.

Mi-am dorit mult bocancii pe care îi port acum, unii şmecheri de la Salomon, au fost un cadou fantastic de ziua mea. Îmi ţin piciorul fix şi nu mai alunec în toate direcţiile ca în alte dăţi. Rucsacul e încărcat cu bere din oraş. După ce trecem de Prăpastiile Zărneștilor, ameţitor spectacol de forme încrustate în stânci, ajungem la Fântâna lui Botorog. Îmi umezesc palmele şi îmi clătesc faţa, stropindu-mi şi tricoul. Mă răcoresc cu apă îngheţată de izvor. Trag o ţigară rapid, ceilalţi se pozează, apoi, după un traseu de o oră jumate marcat cu bandă albastră, facem popas în Poiana Zănoaga.

Poiana Zănoaga

Aici, ne întâmpină un peisaj desprins din cărţi: iarbă de un verde crud, turmă de oi însoţită de un cioban zdrenţăros, călare pe un cal alb spălăcit. Striga cât îl ţinea gura: "Cea, Gică!" Nu lipseau nici dulăii fioroşi. M-a atras ţipătul Ei de spaimă.

- I-ai de aici, mi-e frică! Pleacă! Uşi! Marş!... Nu mai râdeti, mă! Pe bune, mi-e frică rău!

- Hai, fată, că nu muscă! Sunt obişnuiţi cu oamenii! zise încrezătoare prietena ei mai curajoasă. Asta până când lătratul unui lăţos a făcut-o să fugă rapid spre grupul cu care venise. Ea rămăsese singură, aproape plângând. Mie mi se părea de asemenea amuzant că s-au speriat în halul ăsta de lătratul unui câine. Părea ofticată că ceilalţi făceau mişto de ea. Eu eram ud şi încurcat. Pe de o parte m-aş fi băgat în seamă cu Ea, pe de alta mi-aş fi văzut de drum.


Băieţii o luaseră deja înainte. Pesemne că mă anunţaseră, dar cine mai era atent? Blondina cu ochi albaştri părea atât de neajutorată şi firavă încât nu m-am putut stăpâni să o întreb:

- Eşti bine?

Nu mi-a răspuns. Mi-a aruncat o privire ciudată şi s-a îndepărtat. I-am prins din urmă rapid pe băieţi, nici nu m-am mai uitat la marcaje. Râsul lor era îndeajuns pentru a-i găsi. Erau câţiva buşteni dărâmaţi pe drum, iar la un moment dat, ora de mers până la Cabana Curmătura părea interminabilă. Din senin s-a iscat o furtună magnifică. Cerul s-a întunecat într-o secundă. Fulgerele desenau contururi incredibile, atât de aproape parcă de noi. Tunetele răsunau adânc în inima munţilor. Pelerina de ploaie nu îmi mai încăpuse în rucsac, aşa încât ploaia m-a făcut varză instant. Am grăbit cât am putut pasul. Şi... din nou ţipătul acela deja cunoscut:

- Mi-e frică! Mi-e frică, nu mai vreau! Eu cobor!

Cabana Curmătura

Era fata de mai devreme. Prietenii ei se pare că nu mai tolerau greutatea ei în urcuș, precum nici fricile mai mult sau mai puţin justificate. Plouă. Şi atât. E munte, e vară şi e fantastic că am ajuns atât de departe. Refugiul de la Salvamot era aproape. Le-am zis băieţilor că ne vedem acolo şi m-am dus mai cu tupeu de data asta spre fiinţa aceea atât de mică, blonduţă, udă din cap până în picioare şi speriată. Amărâtă din pricina atitudinii amicilor ei, le făcu în ciudă şi acceptă să urce în continuare până la cabană. Nu era o fată prostuţă, dar nu era nici o iubitoare înrăită a muntelui. I-am oferit braţul meu protector şi ne-am trezit curând urcând de mână ultimii paşi pe cărarea care dădea spre cabană. Nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat când au "sărit" pe ea Sira si Muki, cei doi câini uriași, rasa Saint-Bernard, care te întâmpină când ajungi la Curmătura.

Sira

Au căscat nişte ochi prietenii mei, de am murit de râs. Apoi grupul ei, care părea invidios. Ea nu era plictisitoare şi, în general, nici plângăcioasă (aveam să aflu asta mai târziu). Era incredibil de frumoasă şi era nimic mai puţin decât viitoarea mea soţie (şi asta am aflat-o mai târziu).





Autor: Corina Diaconescu

Cabana Curmătura - vedere de pe Creasta Pietrei Craiului