Cafeaua se împrăştiase peste tot. Nici măcar nu a simţit că este fierbinte la contactul cu pielea de pe gleznele ei fine. Încremenise. Nu îndrăznea să mişte. Auzea doar picăturile de cafea scurgându-se lent pe parchet, de pe masa de unde El dărâmase nervos ceaşca. Se tăiase la mână suficient de adânc. Cumva se bucura că reacţia lui impulsivă îi cauza şi lui suferinţă. Măcar o tăietură în palmă... oricum nu va fi măsurabil cu ceea ce ar fi urmat să păţească Ea.
- "Unde ai fost, nenorocito?" răsuna deja în capul ei. Secvenţa se continuă cu trupul ei târâit pe scările spălate abia cu vreo două ore înainte. Urmele sângelui de la buza ei spartă, cu o seară înainte fuseseră înlăturate de Pronto pentru parchet, cu aromă de lămâie. Urmele vânătăilor însă, ale durerii, umilinţei, ruşinii şi dezgustului profund faţă de El, nu ar fi putut fi şterse de niciun produs minune. Erau adânc încrustate în inima ei, care în timp nu mai bătea după ritmul vieţii, ci conform plecărilor lui în delegaţii. Bătea atunci când El era plecat, bătea cu putere, zvâcnea de bucurie, pulsa în neştire, menţinând-o într-un fel de iluzie a unei vieţi normale. Când El revenea, inima ei îşi încetinea bătăile, era ca şi cum un singur ticăit mai puternic al inimii ei ar fi putut declanşa dezastrul, astfel încât inima ei împietrea, o dată cu fiecare venire a lui.
Atunci când te obișnuiești cu Răul
Nu se mişcase de pe scaunul cu picioare înalte, de pe care urma să cadă. Cum ar fi căzut de data acesta? Începuse să dezvolte strategii de cădere. Ştia că are nevoie să cadă cu braţele înainte, să îşi protejeze capul, să nu ţipe, altfel va fi mai rău, să nu îl privească, altfel riscă să nu mai poată deschide ochii din pricina contuziilor cauzate de lovituri. De ce nu cerea ajutorul? De ce nimeni nu ştia despre ceea ce i se întâmplă? De ce nu pleca dracului din casa aia blestemată? De ce nu îi infigea un cuţit în spate? De ce nu îl otrăvea? De ce nu anunţa poliţia?
Nu ştia să răspundă acestor întrebări. Învăţase să se ascundă, să găsească pretexte pentru vânătăi, să se mintă la infinit că El de fapt o iubeşte, dar are prea multe pe cap şi de aceea se răzbună pe Ea.
Din pricina concediilor medicale succesive îşi pierduse şi locul de muncă. Îşi pierduse şi prietenele, care bănuiau şi o îndemnau să plece. Îşi pierduse şi băiatul de 18 ani. Puştiul, sătul de conflictele dintre ei şi dornic de începutul unei vieţi care să nu presupună teroarea ca şi meniu zilnic, strânsese o brumă de bani şi se mutase cu chirie. Nu le-a spus unde şi nici nu le-a mai dat vreun semn de viaţă de când plecase de acasă, de câteva luni. Mângâierea ei erau doar spusele unei vecine care se întâlnise cu el prin supermarket. Părea că e bine, îngrijit, hainele călcate, avea coşul plin...
- Unde ai fost, nenorocito? veni implacabilă şi replica lui.
Cu ochii în continuare la ultimele picături de cafea ce îşi croiau drum către parchet, răspunse cu voce scăzută:
- Acasă...
- Mă minţi! Ai cumpărat pâine! E pâine nouă în dulap! Eu nu ţi-am lăsat pâine! De ce mă minţi? Căţea ce eşti!
Nu apucă să deschidă gura pentru a-i spune că vecina îi luase şi ei pâine proaspătă şi nişte fructe, oricum ar fi fost inutil. Pumnul lui o proiectă rapid pe jos. El râdea. Ea încerca să se ridice, ştiind că va cădea din nou.
- Nu vezi ce e pe jos? Nemernico! Fă curat! Linge!
Reflexia din oglindă
Nivelul ei de furie şi dezamăgire era depăşit demult. Se duse spre baie, iar El către bucătărie, unde avea să savureze cina pregătită de Ea, special pentru El.
În baie, după ce s-a spălat pe faţă, s-a privit în oglindă şi nu a putut să îşi vadă reflexia chipului ei, sculptat de teamă, ci adolescenta profund îndrăgostită de acest dement, din urmă cu 20 de ani, de când îl cunoscuse.
- "Pleacă! Te implor, pleacă!"... iluzie sau realitate? Nu mai conta...
- "Pleacă! Îţi datorezi asta ţie şi băiatului tău! Pleacă!" se auzi imperativ vocea din oglindă... şi plecă... pentru totdeauna... (stop cardio-respirator)
Autor: Corina Diaconescu
