Showing posts with label spital. Show all posts
Showing posts with label spital. Show all posts

Monday, August 1, 2016

Întâlnire cu dorința de a mai fi




Rămăsese pe malul mării în compania ultimelor raze sângerii înghiţite de valurile înspumate. Marea era agitată, la fel ca şi ea. Avea senzaţia că preaplinul sufletului ei este proiectat în spectacolul furios al valurilor înalte ce se spărgeau de stâncile sculptate de trecerea anilor. Pescăruşii se roteau şi ţipau în bătaia vântului, pentru ca mai apoi să se avânte ca nişte săgeţi printre valuri. Rochia ei albă, lungă, înflorată cu petale mici albastre se udase de la stropii de ploaie ce începuseră să curgă, iar părul îi fusese decorat cu frunze desprinse din copacii de pe marginea aleii de promenadă de pe lângă Cazino.

Nu avea de gând să plece, în ciuda furtunii ce era iminentă. Stătea neclintită, cu ochii larg deschişi şi primind picăturile ploii drept binecuvântări cereşti, ca apa sfinţită ce are puterea de a spăla toate cuvintele rele, toate gândurile de răzbunare, toate păcatele, toate ispitele şi tot trecutul. De s-ar naşte din nou! De ar putea da timpul înapoi. Lacrimile izbăvitoare întârziau să apară. Ploaia îşi înteţise ritmul, iar valurile deveneau năluci albe. Scoteau zgomote înfiorătoare la contactul cu stâncile, se retrăgeau, prindeau altă formă, se ridicau, apoi se izbeau din nou cu putere.

Disperare și autoînvinovățire


Locul era pustiu, deşi în general era extrem de aglomerat. Nu era vreme de stat afară. Se ţinea strâns cu mâinile de bară şi privea în cele mai adânci depărtări ale sufletului ei, înfruntând vântul, apa proiectată de valurile uriaşe, ploaia, dar şi iubirea ei pierdută, regretele, momentele cele mai frumoase petrecute împreună, vocea lui şi umbra imaginii lui estompându-se într-un verdict dur oferit de medici. Ar fi urlat de durere, atât de tare încât până şi marea s-ar fi retras din calea ei.


El era în operaţie. Ea nu ştia cât timp a trecut. Nici nu voia să ştie. Voia doar să îngheţe timpul, să nu mai meargă spre înainte, acolo unde curând ar fi auzit că El nu mai e. Toţi apropiaţii ei erau la spital, în sala de aşteptare, rudele ei, ale lui, prietenii lor, mamele lor. Începu să plângă, iar lacrimile ei se amestecau cu lacrimile căzute din înaltul Cerului. Tremură spasmotic şi nu mai avea altă dorinţă în afara aceleia de a se stinge şi Ea alături de El.

Medicii spuseseră clar că vor face tot posibilul, dar nu le poate oferi nici măcar o minimă garanţie asupra rezultatului. Oh, de-ar fi fost ea în locul lui! De nu s-ar fi încăpăţânat să plece cu maşina, de nu s-ar fi certat atât de rău, de nu ar fi urmărit-o nervos, de nu ar fi fost acel copac, de ar fi avut revizia tehnică a maşinii la zi. Frânele nu mai ţineau bine demult. Începuse să ameţească. Ştia că toată lumea o condamnă că nu este în aceste momente alături de el, la spital. Ştia şi că acesta e finalul. Nu îi mai pasă de nimic. Şi-ar fi dorit să aibă curajul să păşească peste parapet, să coboare pe plajă şi să înainteze mai mult şi mai mult şi mai mult, până când valurile ar fi condus-o către El.

Abonatul nu poate fi contactat


Telefonul suna aproape în continuu. Până acum nu îl auzise. L-a căutat în geanta neîncăpătoare, aglomerată cu toate nimicurile, că să îl oprească, să îl arunce, orice, numai să nu mai sune. Nu îl găsea: era portofelul, portfardul, cheile, agenda de lucru, două cărţi, încărcătorul de la telefon, numai telefonul nu. S-a enervat şi mai rău şi a răsturnat tot conţinutul genţii pe asfaltul băltind de apă şi dogorind de căldura sufocantă. Zări şi telefonul. Dădu puternic cu piciorul în el şi îl proiectă direct pe plajă, aproape de valuri. Trase adânc aer în piept, apoi hotărâtă, coborî pe plajă. Tocurile i se adânceau în nispul ud. Şi-a scos sandalele şi le-a aruncat. O împiedicau să înainteze spre mare.

A început să alerge şi, plângând, înecându-se din pricina lacrimilor, se împiedică de o piatră şi căzu, scrijelindu-şi genunchiul din care şiroaiele de sânge începură să curgă, alături de lacrimi, durere şi ploaie. Telefonul sună în continuare şi se găsea la nici un metru de locul unde căzuse. Se târî până la el şi răspunse.

- Alo... Iubito... Sunt bine... Te iubesc!

Autor: Corina Diaconescu