O toamnă nouă

Toamna în parc

Toamna se aşeză portocalie peste ei. Stăteau pe banca cu vopseaua scorojită de la vreme şi tăceau. Niciunul nu îndrăznea să scoată un sunet. Frunzele făceau rotocoale la picioarele lor, fâsăind anxios printre şuierăturile vântului tăios. Ea se uita în jos, El privea în sus. Ea desluşea prin perdeaua gândurilor înceţoşate de amintiri cuvinte de reproş şi imagini dureroase. El se uită in gol, vedea cârdurile de păsări aţâţate de vreme, zburând haotic şi norii grei ce anunţau o furtună curând.

Nişte copii aruncau cu pietre în lac şi râdeau gălăgios. Părinţii lor încercau să îi grăbească spre casă. Bicicliştii treceau în viteză, iar uneori câte un cuplu mai arunca o privire fugitivă către ei. Tăceau şi se ţineau de mână. Tăceau, dar în gând îşi vorbeau, ţipau, se loveau în argumente şi concepţii, îşi pierdeau controlul, dar aparent tăceau. În urmă cu câţiva ani, pe aceeaşi bancă îşi declarau iubirea. Acum erau amândoi hotărâţi că acesta este finalul şi nu există cale de întoarcere. Era ultima lor întâlnire.

Ploaie de toamnă

Începutul sfârşitului

Începuse să plouă. Nu se clinteau. Plecarea lor din parc ar fi echivalat cu direcţii diferite de viaţă. Picăturile se prelingeau pe chipurile lor, în vreme ce privirea le era inertă. Ceilalţi oameni o luaseră la fugă spre ieşirea din parc, spre maşini sau locuri unde să se adăpostească. Era ultima zi de septembrie călduţă, ce se transformase într-o clipă în furtună pentru suflete neîmpăcate. Se ţineau strâns de mână şi nu îşi spuneau nimic, nici măcar nu se priveau. Lacul din Herăstrău era emblema iubirii lor. Se cunoscuseră la Debarcader, la coada incomensurabilă pentru plimbarea cu barca. Ea era însoţită de frăţiorul ei mai mic, de 9 ani, care nu mai avea răbdare să aştepte şi se dădea în spectacol. El era cu un văr de-al lui, din provincie. Îi revenise lui sarcina de a îi prezenta atracţiile oraşului. Era vară şi era cumplit de cald. Nu avea chef de văr’su şi nici să facă pe ghidul turistic, mai degrabă ar fi ieşit cu gaşca lui la o bere răcoritoare, la terasa din cartier. L-ar fi luat cu băieţii, dar ordinul de la maică’sa era clar. În plus, sigur înfăţişarea tipică de la ţară, cu chipul mai bronzat, câştigat din munca la câmp drept bonus, ca şi hainele şi vorbele, ar fi dat naştere la comentarii ulterioare. Nici de acestea nu avea chef. Astfel că, în ziua aceea, s-a conformat. Aşa a întâlnit-o pe Ea. I-a cedat locul lor de la coadă, care era cu mult mai în faţă decât al ei şi fratelui.

Recunoştinţa ei a fost urmată de un număr de telefon şi o relaţie complicată de cinci ani. 5 ani cu zâmbete, cu lacrimi, certuri şi împăcări, excursii şi promisiuni, minciuni şi reveniri, dar mai presus de toate, 5 ani încărcaţi de iubire - uneori naivă, alteori responsabilă, uneori cu frici, alteori vulgară, uneori matură, alteori indecisă, uneori pasională, alteori fadă. Acum erau uzi leoarcă, ţinându-se de mâna şi amânând amândoi momentul definitiv al plecării. Erau convinşi că este decizia potrivită, în aceeaşi măsură în care li se părea o prostie să renunţe unul la altul.

Final mai simplu

- Vrei să mănânci? Mi-e foame! îndrăzni Ea într-un târziu, cuprinsă de frisoane şi emoţii ce nu mai puteau fi controlate.

- Mănânc la mama, răspunse sec El.

- Ete.... mănânci... şopti Ea, mai mult pentru sine.

Se ridicară de pe bancă şi o porniră spre aleea de ieşire din parc, fără însă a grăbi pasul. Tremurau amândoi. Nu îşi dădeau drumul la mâini.

- Cum facem? El se mută de pe un picior pe altul, cu o mâna în buzunarul ce tocmai descoperise că este rupt, o mână ţinând-o strâns pe a ei şi privirea pierdută spre gura de metrou.

- Nu ştiu... Ea se uită spre El şi fu cuprinsă de fiori, având flashback-uri cu ei, în diferite momente.

- Bine! Mergem acasă şi cu asta basta atunci! şi îl bufni râsul zgomotos.

- Bine! spuse şi Ea, apoi o bufni plânsul, ghemuindu-se la pieptul lui.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu printre frunze

Întâlnire cu dorința de a mai fi

Rămăsese pe malul mării în compania ultimelor raze sângerii înghiţite de valurile înspumate. Marea era agitată, la fel ca şi ea. Avea senzaţia că preaplinul sufletului ei este proiectat în spectacolul furios al valurilor înalte ce se spărgeau de stâncile sculptate de trecerea anilor. Pescăruşii se roteau şi ţipau în bătaia vântului, pentru ca mai apoi să se avânte ca nişte săgeţi printre valuri. Rochia ei albă, lungă, înflorată cu petale mici albastre se udase de la stropii de ploaie ce începuseră să curgă, iar părul îi fusese decorat cu frunze desprinse din copacii de pe marginea aleii de promenadă de pe lângă Cazino.

Nu avea de gând să plece, în ciuda furtunii ce era iminentă. Stătea neclintită, cu ochii larg deschişi şi primind picăturile ploii drept binecuvântări cereşti, ca apa sfinţită ce are puterea de a spăla toate cuvintele rele, toate gândurile de răzbunare, toate păcatele, toate ispitele şi tot trecutul. De s-ar naşte din nou! De ar putea da timpul înapoi. Lacrimile izbăvitoare întârziau să apară. Ploaia îşi înteţise ritmul, iar valurile deveneau năluci albe. Scoteau zgomote înfiorătoare la contactul cu stâncile, se retrăgeau, prindeau altă formă, se ridicau, apoi se izbeau din nou cu putere.

Disperare și autoînvinovățire

Locul era pustiu, deşi în general era extrem de aglomerat. Nu era vreme de stat afară. Se ţinea strâns cu mâinile de bară şi privea în cele mai adânci depărtări ale sufletului ei, înfruntând vântul, apa proiectată de valurile uriaşe, ploaia, dar şi iubirea ei pierdută, regretele, momentele cele mai frumoase petrecute împreună, vocea lui şi umbra imaginii lui estompându-se într-un verdict dur oferit de medici. Ar fi urlat de durere, atât de tare încât până şi marea s-ar fi retras din calea ei.

El era în operaţie. Ea nu ştia cât timp a trecut. Nici nu voia să ştie. Voia doar să îngheţe timpul, să nu mai meargă spre înainte, acolo unde curând ar fi auzit că El nu mai e. Toţi apropiaţii ei erau la spital, în sala de aşteptare, rudele ei, ale lui, prietenii lor, mamele lor. Începu să plângă, iar lacrimile ei se amestecau cu lacrimile căzute din înaltul Cerului. Tremură spasmotic şi nu mai avea altă dorinţă în afara aceleia de a se stinge şi Ea alături de El.

Medicii spuseseră clar că vor face tot posibilul, dar nu le poate oferi nici măcar o minimă garanţie asupra rezultatului. Oh, de-ar fi fost ea în locul lui! De nu s-ar fi încăpăţânat să plece cu maşina, de nu s-ar fi certat atât de rău, de nu ar fi urmărit-o nervos, de nu ar fi fost acel copac, de ar fi avut revizia tehnică a maşinii la zi. Frânele nu mai ţineau bine demult. Începuse să ameţească. Ştia că toată lumea o condamnă că nu este în aceste momente alături de el, la spital. Ştia şi că acesta e finalul. Nu îi mai pasă de nimic. Şi-ar fi dorit să aibă curajul să păşească peste parapet, să coboare pe plajă şi să înainteze mai mult şi mai mult şi mai mult, până când valurile ar fi condus-o către El.

Abonatul nu poate fi contactat

Telefonul suna aproape în continuu. Până acum nu îl auzise. L-a căutat în geanta neîncăpătoare, aglomerată cu toate nimicurile, că să îl oprească, să îl arunce, orice, numai să nu mai sune. Nu îl găsea: era portofelul, portfardul, cheile, agenda de lucru, două cărţi, încărcătorul de la telefon, numai telefonul nu. S-a enervat şi mai rău şi a răsturnat tot conţinutul genţii pe asfaltul băltind de apă şi dogorind de căldura sufocantă. Zări şi telefonul. Dădu puternic cu piciorul în el şi îl proiectă direct pe plajă, aproape de valuri. Trase adânc aer în piept, apoi hotărâtă, coborî pe plajă. Tocurile i se adânceau în nispul ud. Şi-a scos sandalele şi le-a aruncat. O împiedicau să înainteze spre mare.

A început să alerge şi, plângând, înecându-se din pricina lacrimilor, se împiedică de o piatră şi căzu, scrijelindu-şi genunchiul din care şiroaiele de sânge începură să curgă, alături de lacrimi, durere şi ploaie. Telefonul sună în continuare şi se găsea la nici un metru de locul unde căzuse. Se târî până la el şi răspunse.

- Alo... Iubito... Sunt bine... Te iubesc!

Autor: Corina Diaconescu