Inspecție tehnică pentru suflete

Frunze de toamnă

Foşnetul frunzelor se transformă în melodie. Dădea cu picioarele în ele, făcându-le să zboare cu fiece nou pas. Fantezia de culori a frunzelor de toamnă se scurgea din copacii despodobiţi din pricina vântului răzleţ. Erau adunaţi prea mulţi oameni zgribuliţi în staţie. Îi privi fugitiv, se uită în spate, nici urmă de autobuz. Nu mai mersese demult pe jos. În urmă cu ceva ani, cele cinci staţii, ce o despărţeau de casă faţă de locul de muncă, ar fi reprezentat pretext pentru a întârzia, pentru a visa cu ochii deschişi, pentru a construi minilumi închipuite, în care acţiunile tuturor ar fi mers după bunul ei plac. Până şi soarele se supunea şi strălucea mai tare când ea se lăsa pierdută în reverii.

Service Auto

Acum, la cei aproape 40 de ani, acelaşi drum spre casă i se părea lung şi consumator de timp. Maşina o avea în service de vreo o săptămână. Îi cedase bendixul, ceva în legătură cu electromotorul. Nu ştia exact care era problema, nu mai pornea şi gata. Denumirea tehnică a problemei o aflase de la tipul brunet, cu ochi albaştri, salopetă murdară şi mâini uleioase, din service-ul auto, de pe lângă piaţă.

Plimbare forţată

A pornit-o pe jos. Începuse să picure uşor. Nu mări pasul. Cumva realiză că de o foarte mare perioadă nu mai făcuse o plimbare. Mereu era în grabă, mereu fugea dintr-o parte într-alta, mereu se simţea extenuată. Lipsa de chef o conducea la a nu mai face nimic altceva acasă în afară de a-şi mângâia pisica, a comanda de mâncare (fiindu-i cumplit numai gândul de a mai pierde câteva ore în bucătărie pentru o farfurie de ciorbă), sau a citi plictisită din vreo carte în vogă la momentul respectiv. Pe perna ei dantelată zăcea zdrenţuită cartea lui Haruki Murakami, ‘Bărbaţi fără femei’.

O recitise de multe ori, dar în momentele în care era foarte obosită şi nici somnul nu-i era prieten, prefera să lectureze ceva cunoscut. Scriitorul japonez avea un ceva ce nu ar putea descrie în cuvinte... ceva de care ea avea nevoie şi i se oferea, cumva, companie în nopţile singuratice, în patul de mijloc devenit mult prea încăpător de când soţul ei plecase în străinătate. Plecase iniţial sub învelişul aparent de sacrificiu, acela de a face bani pentru un trai mai bun. Ideea a fost bună, dar practica i-a oferit un alt stil de viaţă şi o nouă femeie drept consoartă. Actele de divorţ s-au întocmit atât de repede încât nici nu a realizat că este reală plecarea definitivă a soţului din viaţa ei.

Plictisită de singurătate

După plecarea lui, viaţa ei se rezuma doar la muncă şi pisică, din când în când câte o ieşire cu colegele de birou. Nu a mai permis nici unui bărbat să se apropie de Ea. Respingea orice compliment şi devenea uşor răutăcioasă dacă cineva îi oferea un strop mai multă atenţie decât considera Ea că se cuvenea. Nu avea copii. Nu mai avea nici vise. Avea doar zile rostogolindu-se sec una după cealaltă, într-o grabă nebună... după nimic. În seara aceea, se răsfăţă cu o baie fierbinte, aromată cu săruri şi balsam. Se înfăşură în prosop şi se îndreptă spre oglindă cu pisica făcând rotocoale în jurul picioarelor ei. O privi cu uşoară dezamăgire, apoi începu să radă, luând-o în braţe.

- Şi ţie ţi-ar trebui un soţ, nu?

- Miaaaau! răspunse pisica, alintându-se la pieptul ei.

În dimineaţa următoare, îşi preluă maşina reparată. Ochii albaştri ai mecanicului îi rămăseseră în minte. Nu avea verighetă pe deget... nu părea nici foarte tinerel. Se hotărî ca în curând să aibă nevoie şi de o inspecţie tehnică la maşină, în speranţa de a afla mai multe despre el. Întâmplarea făcu totuşi ca în timp ce aştepta urcarea pe rampă a maşinii ei, un domn grizonat, la costum, să o invite la o cafea. Şi El avea maşina adusă la verificare şi se pare că şi dânsul avea sufletul în căutare... de asemenea avea o canapea acoperită de o cuvertură vişinie, în colţul căreia se găsea un motănel singur şi trist.

Autor: Corina Diaconescu

Pisici cuplu