Niciodată sau altădată?

Se făceau vreo 3, poate 4 ani de când nu mai trecuse pe acasă. Îşi invoca pentru sine motive mai mult sau mai puţin credibile pentru acest lucru: că nu avea bani suficienţi pentru călătorie, că ai ei oricum nu îi dădeau atenţie nici măcar când locuia acolo, că nu mai are prieteni în oraş, majoritatea fiind plecaţi prin străinătate sau venind la studii în oraşe mai mari, că nu are cu cine să lase pisica, nu are cine să ude florile. Prostii! Nu voia să aibă ocazia de a îl vedea pe El. Auzise de la o prietenă comună de a lor că ar fi luat-o razna după despărţire, că ajunsese un ratat beţiv, cu datorii şi fără loc de muncă, ba chiar că ar fi fost arestat şi i s-ar fi făcut dosar penal... lumea ar fi spus orice, doar ca să îi știe despărțiți.

Amintirile se mențin prin dorință

Ea nu-l ştia aşa. Ea rămăsese în minte cu imaginea lui blândă, nevinovată, cu privirea lui sorbind-o, cu gustul buzelor lui fine, apăsate pe buzele ei, stângaci, părul lui creţ, cu care ea obişnuia să se joace şi nopţile târzii petrecute pe prispă, numărând stele şi punându-şi dorinţe. Inspiră puternic, dar rapid şi oftă în timp ce achita biletul de tren. Simţea şi acum şi ura cu toată fiinţa ei că simte încă atingerea mângâierilor lui pe trupul ei străbătut de fiorii dragostei dintâi.

Călătoria spre destin

Călătoria cu trenul era la fel de incomodă precum şi-o amintea. Trecuseră abia 2 ore şi 23 de minute de la urcare, mai avea de mers încă pe atât. Roţile nu goneau nebuneşte pe sine, iar peisajul nu era idilic, un câmp gol, cu ceva păsări prin bălţile rămase după ploaia torenţială de seară trecută. Închise ochii, încercând să adoarmă. Ce va spune maică-sa? Se va bucura să o vadă? Nu o anunţase. De ce plecase spre ei? De ce nu a stat în apartamentul ei închiriat, sărăcăcios, din Capitală, să înveţe pentru sesiune? Avea un sentiment teribil de anxietate, nicicum nu avea să adoarmă, nu mai avea stare şi nu mai putea sta nici în compartimentul plin cu indivizi cărora nu le-a acordat nici o privire. S-a ridicat smucindu-se şi deranjându-l pe domnul cu ochelari de lângă ea şi trecu val-vârtej printre călătorii de pe hol şi prin vagoane până a simţit mirosul îmbietor de cafea. S-a oprit pentru câteva secunde înainte de a deschide uşa vagonului restaurant, şi-a tras sufletul, şi-a tras şi rochiţa ce i se pliase prea mult pe corp şi a intrat.

- O cafea, vă rog! Cu zahăr şi fără lapte! şi s-a îndreptat către singura măsuţă care avea ca și decoraţiune un buchet de flori de câmp, pe jumătate veştejit.

- Poftiţi cafeaua dumeavoastră!

- Mulţumesc! zise ea, rămânând cu privirea aţintită pe flori. Cât vă datorez?

- O viaţă fericită împreună! Și 5 lei...

Nu apucă să reacţioneze la cuvinte, pentru că fu năucită de sărutul complicat ce a urmat. Era El. Și nu era beţiv, nici cu dosar penal, nici ratat, ci mai atrăgător că niciodată, cu inima bătând puternic, aceeaşi blândeţe pe chip, iubire şi bucuria de a fi regăsit-o pe Ea.

- De ce-ai plecat? Te-aş fi urmat, prostuţo! Te caut de atunci!

Autor: Corina Diaconescu