Măști sentimentale

Pudra mată acoperea nu doar imperfecţiunile feţei, ci şi cearcănele cauzate de lungile nopţi albe. Fardurile colorau în nuanţe vii pleoapele suferinde pentru neîndeplinirea rolului lor esenţial. Ar fi trebuit să acopere ochii prin clipire, doar pentru câteva milisecunde, doar ca apoi să le permită să vadă un infinit al posibilităţilor. Ele însă se îmbrăcau strălucitor şi amăgitor cu fardurile aplicate de mâna tremurândă, păcăleau mulţimea, dar nu şi pe Ea. Se uita în oglinda uriaşă şi îi părea că nu este ca şi însemnătate nici cât un fir de praf mişcat din locul lui de un pas grăbit şi zburând către luna palidă din noaptea vieţii sale ce, cruntă, se arăta fără de final. Gesturile erau ferme doar datorită dobândirii automatizării lor în timp. Creionul de contur roşu aprins schiţa un zâmbet perfect. Hainele o transformau, fără urme de ezitare, în eroina dorită de public. Îşi aranjă cu grijă recuzita pentru spectacolul din seara aceea, apoi ieşi din culise cutezătoare în mers, cu capul şi privirea înainte, zâmbind seducător spre mulţimea publicului adunat pe scena de teatru improvizată din parc.

Încăpățânarea unor decizii nedorite

Urma să joace acest spectacol pentru încă cel puţin două stagiuni. Nu ar fi putut să renunţe la profesia ei. Era un amestec fatal de plăcere, dăruire, dobândire a viselor materializate în realitate. Reuşise să fie Ea în lumina reflectoarelor, aşa cum îşi închipuia de mică. Drumul străbătut până la rolul principal a fost anevoios, cu multe împiedicări urmate de ridicări glorioase. Nu se vedea făcând altceva, scena era casa ei, familia ei, viaţa ei. Problema majoră era doar prezenţa lui. Avuseseră o relaţie tumultoasă vreme de trei ani.

Aventura, călătoriile, spontaneitatea, iubirea împărtăşită cel puţin la nivel declarativ erau sinonime cu ei. Petru El, însă, a apărut o altă ea, iar Ea nu a fost dispusă să ierte. Juca în continuare alături de El, se atingeau, se îmbrânceau, se sărutau, precum cerea rolul, însă în afara scenei se comportau ca doi străini. Nu se salutau nici la venire, nici la plecare. Repetau mecanic, iar dacă aveau ceva de comunicat unul altuia apelau la costumieră, o femeie plinuţă şi jovială, ce avusese un rol important în conturarea poveştii lor de amor.

El o ura. Ura momentul în care s-a lăsat condus acasă de cealaltă, ura nestăpânirea lui, ura amintirea prostiei lui şi o ura pe Ea pentru că nu i-a oferit iertarea. El şi-ar fi dorit să plece, să nu mai o vadă, să nu îi permită să savureze triumful vizionării suferinţei lui, în schimb mai dulce se trăia răzbunarea. Suferea El, dar suferea cumplit şi Ea. Uneori o auzea plângând în cabina ei. Impulsul lui ar fi fost să deschidă uşa, să o ia la pieptul lui, să îi spună eliberator prin fierbinţeala sinceră a lacrimilor abținute cu greu de atâta vreme, că o iubeşte şi nu mai reuşeşte să mai stea fără Ea. În schimb tăcea, iar când o întâlnea se purta mai rece decât iceberg-urile de la Pol.

Noaptea eliberatoare

Ea stătea doar acasă când nu era la muncă. Prietenii lor erau comuni. Singură nu se simţea în stare să iasă. În nopţile insomniace a putut să îşi blesteme de infinite ori încăpăţânarea de a nu îl ierta. Nu putea da înapoi, şi-ar fi călcat pe demnitate. În noaptea răvăşitoare şi plină de regrete a recentului lor spectacol, îşi turnă vin roșu dulce într-un pahar cu picior, îşi despleti părul, strâns până atunci într-un coc elegant, se dezbrăcă şi intră în baie. Cada era umplută deja cu apă fierbinte. Lăsă uşa deschisă, astfel încât să audă dacă telefonul va suna. Ştia că nu va suna, dar şi-ar fi dorit să sune. Desigur, nu aştepta apelul de la mama ei sau prietena ei cicălitoare, ci vocea lui la capătul celălalt al firului. Înghiţi o picătură din vin, puse paharul pe marginea căzii şi se abandonă gândurilor nestăvilite înfricoşătoare:

“Cum ar reacţiona dacă i-ar cere să se întâlnească? Cum ar fi dacă l-ar săruta din nou în vârful muntelui acoperit de nori pufoşi? Cum ar fi dacă s-ar scălda împreună din nou pe o plajă pustie? Cum ar fi dacă El ar considera absurd totul??? Fir-ar să fie! A uitat-o? Chiar s-a terminat totul?... Dă-o dracului de demnitate!”

Ieşi vijelios din baie, udă, plină de spumă şi se repezi la telefon. Din păcate, El nu răspunse la apel. Oare ce s-ar fi aşteptat? Începu să plângă. El îşi uitase telefonul acasă. Plecase grăbit, pe jos, prin ploaie să îşi limpezească gândurile. Se hotărâse. Trebuia să o aibă înapoi. Ea îşi puse căştile pe urechi, porni muzica lor specială, pe care o ascultau mereu tare, apoi se băgă în pat, cu pătura trasă bine până peste urechi. Inima lui bătea atât de tare, încât se aştepta să îi iasă din piept din moment în moment. Încă avea cheia de acces la bloc, cea de la uşă i-o înapoiase. Intră în bloc, urcă scările două câte două, aşteptând cu nerăbdare să o strângă în braţe şi sună la uşa... Degeaba... Ea nu răspunse. Oare ce s-ar fi aşteptat? Ştia că Ea nu îl va primi înapoi. Plângând şi fără să mai ţină cont de nimic se aşeză pe prag. Într-un târziu, adormi acolo.

Când Ea a ieşit pe uşă, somnoroasă şi amărâtă de dimineaţă, l-a găsit... Spectacolul vieţii abia începe. Cortina nu cade pentru final, ci pentru un nou început.

Autor: Corina Diaconescu

Noapte în Vama Veche

Mândria şi încăpăţânarea fac jocul cuceritorilor. Deasupra, stelele se amuză de flirtul muritorilor. Plaja, încă de poveste, din Vama Veche, ademeneşte magnetic tinerii, ai căror ani încă nu au fost impregnaţi cu griji, responsabilităţi şi dureri ale vieţii. Pare totul atât de simplu: doar un acord de chitară, care poartă vântul pe peronul din gară şi mulţimea de oameni haotici, îmbrâncindu-se în hohote de râs spre primul automat de cafea din gară, oferă reţeta perfectă pentru anularea conştiinţei de sine. Două zile sau două săptămâni, timpul petrecut în Vamă se contorizează în trăirile intense, obţinute pe toate planurile.

Concert pe note de amor

Asfinţitul de soare e alintat de a brizei răcoare. Ultimele raze sângerii se scaldă în valurile mării înspumate, tihnite de apus. Un cântăreţ la chitară încearcă să frământe sentimentele unei anume domnişoare. Tot ceea ce El îşi doreşte este să poată pleca la sfârşitul concertului alături de Ea. Ar fi părut o fată banală, la o primă vedere. Nu epata prin frumuseţe, însă privirea ei avea magie (atunci când reuşea să o prindă, pentru că Ea evita contactul vizual, iar asta îl intriga şi mai mult).

Scena era locul în care El se simţea sigur pe sine. Chitara şi vocea îi erau aliaţii cei mai buni în a obţine fluturatul din gene al oricărei fete şi-ar fi dorit (mai puţin al Ei). Schimbă repertoriul din seara aceea, îşi anunţă colegii de formaţie cu câteva clipe doar înainte de a începe următoarea melodie. Îşi dorea cu toată fiinţa lui să o impresioneze, să o vadă pierdută în acordurile de la chitara lui.

Partener nepotrivit

Ea stătea înghesuită la o masă lungă din lemn, pe o băncuţă îngustă şi extrem de incomodă. Era însoţită de un grup mare, în mijlocul căruia se găsea şi prietenul ei. Sinceră să fie, şi-ar fi dorit ca acesta să nu fie prezent atunci. S-ar fi ascuns în cel mai mic colţ, s-ar fi evaporat printr-o minune, doar pentru a nu se prinde măcar necunoscuţii că Ea era iubita lui. Acesta a considerat că seara e mult mai interesantă dacă provoacă show La Canapele, refuzând porţia de calamari, pe motiv că ar fi cruzi, apoi certându-se cu un chelner din Expirat, norma lui de curaj fiind proporţională cu cantitatea de băutură ingerată. Acum, pe finalul serii, ajunseseră, alături de prietenii lor, la Open Stage. Şi-ar fi dorit să nu îşi mai dea în petec măcar aici, să nu fie ţinta privirilor celorlalţi datorită actelor lui de prostie, aşa încât încercă să se bucure de concert în sinea ei, la exterior părând inertă şi îngândurată. Adora felul în care tipul de pe scenă cânta relaxat, cu o voce extrem de caldă, un timbru special, care îi provoca fiori.

Melodia lui Mărgineanu veni salvatoare, scoţând-o din vis. “Cadeee, dă-te bă că cade... curge cognac-ul, cade copacul”... începuse să ţină ritmul melodiei cu piciorul şi să fie ceva mai activă conversaţional cu amicii lor. Nu observase că prietenul ei îşi făcea de cap pe ringul de dans improvizat şi neîncăpător. La hora nebună, stârnită ad-hoc pe melodia celor de la Zdob şi Zdub, îl sesiză agitându-se atât de mult, încât sfârşi rânjind pe podea, după căzătura grozavă pe care El o avusese.

Amintiri pentru o viață

Fiindu-i îndeajuns de înghiţit pentru o seară, îşi croi drum până spre ieşirea din terasă, apoi o luă la fugă rapid şi plângând către plajă. Tipul de la chitară o observase plecând. Lasă microfonul colegului său şi o urmă. Se apropie uşor de Ea, îi luă mâna şi i-o sărută. Apoi o sărută pe Ea. Aceasta s-a lăsat abandonată complet în momentul grozav ce îl trăia.

Peste ani de zile, amintirea plajei sălbatice din Vama Veche şi a cântăreţului ce nu îi cunoştea nici numele, îi provocau surâsul fără motiv bănuit de către alţii. Când fiica sa de 18 ani insistă să meargă în Vamă, se gândi că viaţa trebuie să îşi urmeze cursul, nechinuindu-se să o ferească de magia nopţilor nebune. Toate se învaţă la timpul lor...

Autor: Corina Diaconescu