 |
| Toamna în parc |
Toamna se aşeză portocalie peste ei. Stăteau pe banca cu vopseaua scorojită de la vreme şi tăceau. Niciunul nu îndrăznea să scoată un sunet. Frunzele făceau rotocoale la picioarele lor, fâsăind anxios printre şuierăturile vântului tăios. Ea se uita în jos, El privea în sus. Ea desluşea prin perdeaua gândurilor înceţoşate de amintiri cuvinte de reproş şi imagini dureroase. El se uită in gol, vedea cârdurile de păsări aţâţate de vreme, zburând haotic şi norii grei ce anunţau o furtună curând.
Nişte copii aruncau cu pietre în lac şi râdeau gălăgios. Părinţii lor încercau să îi grăbească spre casă. Bicicliştii treceau în viteză, iar uneori câte un cuplu mai arunca o privire fugitivă către ei. Tăceau şi se ţineau de mână. Tăceau, dar în gând îşi vorbeau, ţipau, se loveau în argumente şi concepţii, îşi pierdeau controlul, dar aparent tăceau. În urmă cu câţiva ani, pe aceeaşi bancă îşi declarau iubirea. Acum erau amândoi hotărâţi că acesta este finalul şi nu există cale de întoarcere. Era ultima lor întâlnire.
 |
| Ploaie de toamnă |
Începutul sfârşitului
Începuse să plouă. Nu se clinteau. Plecarea lor din parc ar fi echivalat cu direcţii diferite de viaţă. Picăturile se prelingeau pe chipurile lor, în vreme ce privirea le era inertă. Ceilalţi oameni o luaseră la fugă spre ieşirea din parc, spre maşini sau locuri unde să se adăpostească. Era ultima zi de septembrie călduţă, ce se transformase într-o clipă în furtună pentru suflete neîmpăcate. Se ţineau strâns de mână şi nu îşi spuneau nimic, nici măcar nu se priveau. Lacul din Herăstrău era emblema iubirii lor. Se cunoscuseră la Debarcader, la coada incomensurabilă pentru plimbarea cu barca. Ea era însoţită de frăţiorul ei mai mic, de 9 ani, care nu mai avea răbdare să aştepte şi se dădea în spectacol. El era cu un văr de-al lui, din provincie. Îi revenise lui sarcina de a îi prezenta atracţiile oraşului. Era vară şi era cumplit de cald. Nu avea chef de văr’su şi nici să facă pe ghidul turistic, mai degrabă ar fi ieşit cu gaşca lui la o bere răcoritoare, la terasa din cartier. L-ar fi luat cu băieţii, dar ordinul de la maică’sa era clar. În plus, sigur înfăţişarea tipică de la ţară, cu chipul mai bronzat, câştigat din munca la câmp drept bonus, ca şi hainele şi vorbele, ar fi dat naştere la comentarii ulterioare. Nici de acestea nu avea chef. Astfel că, în ziua aceea, s-a conformat. Aşa a întâlnit-o pe Ea. I-a cedat locul lor de la coadă, care era cu mult mai în faţă decât al ei şi fratelui.
Recunoştinţa ei a fost urmată de un număr de telefon şi o relaţie complicată de cinci ani. 5 ani cu zâmbete, cu lacrimi, certuri şi împăcări, excursii şi promisiuni, minciuni şi reveniri, dar mai presus de toate, 5 ani încărcaţi de iubire - uneori naivă, alteori responsabilă, uneori cu frici, alteori vulgară, uneori matură, alteori indecisă, uneori pasională, alteori fadă. Acum erau uzi leoarcă, ţinându-se de mâna şi amânând amândoi momentul definitiv al plecării. Erau convinşi că este decizia potrivită, în aceeaşi măsură în care li se părea o prostie să renunţe unul la altul.
Final mai simplu
- Vrei să mănânci? Mi-e foame! îndrăzni Ea într-un târziu, cuprinsă de frisoane şi emoţii ce nu mai puteau fi controlate.
- Mănânc la mama, răspunse sec El.
- Ete.... mănânci... şopti Ea, mai mult pentru sine.
Se ridicară de pe bancă şi o porniră spre aleea de ieşire din parc, fără însă a grăbi pasul. Tremurau amândoi. Nu îşi dădeau drumul la mâini.
- Cum facem? El se mută de pe un picior pe altul, cu o mâna în buzunarul ce tocmai descoperise că este rupt, o mână ţinând-o strâns pe a ei şi privirea pierdută spre gura de metrou.
- Nu ştiu... Ea se uită spre El şi fu cuprinsă de fiori, având flashback-uri cu ei, în diferite momente.
- Bine! Mergem acasă şi cu asta basta atunci! şi îl bufni râsul zgomotos.
- Bine! spuse şi Ea, apoi o bufni plânsul, ghemuindu-se la pieptul lui.
Autor: Corina Diaconescu
 |
| Cuplu printre frunze |
