În onoarea unui suflet

Statuia unui înger

Gemea vântul, răsfirându-se printre oamenii înneguraţi. Un greiere firav îşi încerca concertul înnoptat printre picioarele mulţimii. Cerul era senin, luna imensă, însă întunecimea stăpânea prin durerea celor adunaţi acolo. Lemnul vopsit proaspăt din care fuseseră băncile construite întregea atmosfera încărcată. 

Ieşi afară nervos şi în pas rapid se îndreptă către spatele curţii Bisericii. Nu se mai putea abţine. Începu să plângă năvălitor, lăsând lacrimile să îi spele neputinţa de a-l aduce înapoi. Ridică ochii spre Cer, rostind în mintea lui cu voce pierdută acel “De ce?” inutil. Se calmă inspirând adânc, se şterse cu colţul mânecii de la cămaşă la ochi şi se întoarse în grup, pozând aparent ca fiind puternic...

Context nepotrivit de revedere

Ea îl privea timidă dintr-un colţ. Nu îl mai văzuse pe El de când mergeau în vacanţe împreună la bunici. Ieşeau pe uliţa prăfuită şi se alergau, jucau “Leapşa” ori “Ratele şi Vânătorii” sau “Adevăr ori Provocare”. Trecuseră ani buni de atunci. Nu îşi închipuia că îl va revedea în acest context nefericit. El era nepotul bărbatului în onoarea căruia se adunaseră toţi acei oameni. Ea era nepoata unei prietene apropiate de familie a acestuia. O bună perioadă a locuit în Cluj, terminându-şi studiile masterale acolo, apoi s-a mutat înapoi acasă, la Braşov. Nu avea nici măcar o lună de când revenise când a auzit de nefericitul eveniment. Îl ţinea minte pe Nenea, cum îi spuneau ei când erau mici, vesel şi plin de surprize pentru ei. Când oboseau după atâta joacă, se retrăgeau pe prispa casei, scoteau apă din fântână şi se răcoreau, iar Nenea nu întârzia să apară cu vreun motănel la ei ori vreun pumn de bomboane ori plăcinte cu brânză, cum numai soţia lui ştia să facă... Nu îi venea să creadă nici ei că nu a mai apucat să vorbească cu Nenea, ca pe vremuri, să îi povestească ce a mai văzut la oraş, ce a mai învăţat şi să îi ofere cadoul pe care demult îl avea în minte pentru dânsul.

El era şi mai afectat. Ai lui stingându-se de când era copil, Nenea le-a cam luat locul, fiindu-i tânărului aproape în fiece etapă a vieţii lui, asemeni unui părinte, ba cu o mustrare, ba cu un sfat. Nici măcar nu o sesizase pe Ea. Nici nu avea cum. În alt context, ar fi fost un mare prilej de bucurie revederea lor, acum însă nu avea ochi decât organizatoric, pentru cele necesare în seara aceea cumplită.

Ploaia torenţială încheie în următoarea zi traseul lui Nenea pe Pământ...

Revenind la viață

După cele câteva zile de liber, în care nu a fost în stare să facă absolut nimic, nici să mănânce, nici să doarmă, nici să mai vorbească cu alţi oameni, s-a întors la muncă. Secretara s-a îndreptat către El, şi-a exprimat părerile de rău, apoi i-a oferit ordinea de lucru din ziua respectivă. Printre teancurile de dosare rămase în urmă, găsi şi lista de apeluri nepreluate din zilele în care a lipsit. După o săptămână de întuneric, a fost primul zâmbet ivit pe chipul lui, datorită numelui ei, trecut grăbit pe un bileţel. Se închise în birou şi o sună, fără să ştie exact nici măcar ce îi va spune.

- Tu? Chiar tu? Cum de te-ai întors?

- Se pare că ţi-am dus lipsa! Am auzit că sunt prin oraş pe la noi băieţi de însurat şi m-am gândit să-i fac vreunuia o favoare! O bufni râsul, de la glumă deplasată ce i-a ieşit pe nerăsuflate din gură.

- Şi ştii că-s unul dintre ei? Nici El nu vorbea serios, însă măcar s-a mai destins după zilele de încordare maximă trecute.

A doua zi, Ea i-a oferit o machetă a unui vapor, ce ar fi trebuit să fie cadoul special pentru Nenea, care era pasionat de nave şi mare şi călătorii pe ţărmuri necunoscute şi mereu le spunea poveşti din tinereţile lui, când umbla zvelt la bordul vreunui vas, purtând mândru uniforma de Marină. Ştia de legătura specială dintre cei doi, astfel încât nimeni nu putea fi mai potrivit pentru cadou decât El.

Peste ani de zile, macheta vaporului încă îşi găsea loc pe noptiera lor, în amintirea celui ce a fost odată Nenea.

Autor: Corina Diaconescu

Machetă vapor

Idilă la locul de muncă

Cuplu la răsărit

Perlele se rostogoliră cu clinchet pe noptiera ce le aştepta. Cerceii le urmară. Rochia ateriză leneşă lângă pat, un pantof peste ea, celălalt pe lângă uşă. Aşternutul patului rămăsese mototolit de noaptea trecută. Nu avusese chef să îşi aranjeze patul în acea dimineaţă. De fapt, nu pricepea utilitatea de a face patul nicicând, însă se supunea acestei reguli ori când venea maică-sa în vizită la Ea, ori când ştia că El va rămâne peste noapte. Altfel, era timp pierdut. Pentru ce să piardă vremea aranjând locul, unde în câteva ore ar fi urmat să se întindă din nou? Care e treaba? Pereţii casei, de unii singuri nu suportau patul nefăcut? Ori biroul plin până la refuz de cărţi lăsate deschise s-ar fi supărat că patul nu este la linie? Florile uitate să fie udate ar fi comentat ceva în legătură cu acest aspect?

Veioza pâlpâia, probabil becul urma să se ardă, astfel încât o stinse şi se ghemui în pat. Era foarte obosită, somnul a cuprins-o numaidecât. Era semiațipită şi se încălzise plăcut sub pătura pufoasă, când muzica de la radioul din bucătărie porni brusc. Nu îşi amintea să îl fi deschis. În fine, nu mai conta. Îi era mult prea somn pentru a face efortul de a se da jos din pat şi a-l opri. În plus, melodia franţuzească ce se auzea în surdină, era printre preferatele ei. Uitase să tragă draperiile. Lumina lunii, de obicei plăpândă, acum pătrundea violent prin fereastra deschisă larg în dormitor, luminând fiecare colţişor al camerei. Adormi în ciuda acesteia.

Asumarea relaţiei

El aştepta nerăbdător la calculator, cu telefonul prin apropiere. Petrecuseră o seară fantastică la petrecerea aniversară a companiei unde cei doi lucrau. Ritmurile ameţitoare ale muzicii, mai ales după câteva pahare în plus, îi transformaseră pe ceilalţi invitaţi în simple marionete ce râdeau şi nu se potriveau cu peisajul.

Petrecerea firmei

Oamenii, care în mod obişnuit îi vedeai la cravată şi costum, ori doamnele ce nu aveau timp nici pentru un salut pe coridor, acum erau împleticiti, nesătui şi strigător de comici prin apropierile ciudate dintre ei, ori ţinutele extravagante. Doar că ceilalţi nu contau. Ea fusese ravisantă în seara aceea. Rochia ei era tulburătoare pentru privirile fiecărui bărbat prezent la eveniment. Lui îi părea imposibil să mai joace rolul angajatului perfect la muncă, pentru ca doar la sfârşit de săptămână să o poată strânge în braţe denumind-o “Iubito...”.

Ea se temea ca El să nu se simtă complexat de poziţia ei superioară în firmă, dar nu prea i-ar fi păsat dacă s-ar fi aflat despre relaţia lor. Se simţea pregătită pentru o nouă etapă a relaţiei lor, dar nu şi-ar fi dorit nici ipostaza în care să îl forţeze să avanseze. Să îl roage Ea să se vadă mai des ori să se afiseze împreună, îi părea o chestiune dificilă.

El considera că Ea s-ar fi simţit aiurea să se afle în firmă că e iubitul ei de aproape un an, ori să rămână mai des noaptea la Ea sau să îi propună o vacanţă împreună. Ea era suficient de distantă în timpul săptămânii cât să o considere “şefă”. Avea nevoie însă de mai mult, la 34 de ani nu mai simţea nevoia de alergat din floare în floare, deşi era un tip bine şi El. O dorea pe Ea. Îi strecurase în poşetă cutiuţa cu inelul, ce ar fi trebuit să fie un simbol al asumării relaţiei lor. Cutiuţa roşie catifelată o ascunsese într-o pungă de jeleuri. Erau preferatele ei. Nu a avut curajul de a i-l oferi personal. Nu putea anticipa cum ar fi reacţionat. Acum aştepta, dar aşteptarea părea interminabilă.

Aşteptarea a meritat!

Ea a dormit incredibil de bine. Dimineaţă, la birou, nu a trădat prin înfăţişare orele totuşi puţine de somn. El se frământa şi nu avea chef de muncă. Ziua s-a scurs greu pentru El şi în mod obişnuit pentru Ea. Punga cu jeleuri rămăsese neatinsă în poşeta ei de ocazie pentru încă vreo două luni dezamăgitoare pentru El. Pentru că Ea nu aducea vorba deloc despre inel, El s-a simţit extrem de amărât. A continuat să se poarte normal, dar inima lui era rănită.

Când tensiunea aproape atinsese apogeul, El chiar tatonând serios ideea demisiei, Ea a apărut zâmbitoare la birou, mestecând ursuleţi coloraţi şi zemoşi, purtând inelul dăruit de El.

Autor: Corina Diaconescu

Inel de logodnă