Se ameţise puţin de la paharul de şampanie băut în cinstea mirilor, la primirea fastuoasă în restaurant. În general ţinea la băutură, însă acum era nemâncat de mai mult de 12 ore şi ura necesitatea participării la astfel de evenimente care presupuneau reguli: costumul, tradiţiile, chiotele babelor la hore, blitz-urile aparatelor foto şi zâmbetul la purtător de fiecare dată când venea vreun alt necunoscut pe la masă, care era al naibii de încântat de tot ce se petrecea pe acolo. Ar fi fost mult mai încântat să îşi scoată rufele la întins pe balcon ori să îşi plimbe câinele decât să fie acolo, să scuipe seminţe la un meci, cu o bere într-o mâna şi o tonă de amici veseli (de la băutură) în preajma, dar deh... era soră-sa.
Adoptarea unui rol necerut
Ai lor se duseseră “la îngeraşi”, aşa că vrând-nevrând a preluat rolul de părinte pentru tânăra de 23 de ani. I se părea o nerozie să se căsătorească la o vârstă atât de fragedă, dar cu cine să se înţeleagă în faţa argumentului de neclintit: “Dar îl iubiceeeeesc!” Pff... îi era milă de ea şi i-ar fi fost lene să stea să îi plângă pe umăr în ceva vreme, după ce cuplul format dintr-o studentă şi un El fără de căpătâi, motociclist teribilist, s-ar fi destrămat. Privea în jur la babele şi la moşii înţoliţi special pentru petrecere, care arătau mai degrabă împăiaţi decât eleganţi, mirosind eventual a naftalină, de la costumul ce nu îl purtaseră de la ultima nuntă ori înmormântare, tot aia... costumul merge şi colo şi dincolo, e oficial, eşti la dungă când te duci în vizită la unu’ care a dat colțu’ sau atunci când eşti martor tot la un soi de înmormântare: a libertăţii de a face ce vrei, când vrei, în ce fel vrei. Căsătoria, pentru el, părea egală cu asumarea închisorii de bună voie. Nu ştia asta-mică de 23 de ani în ce se bagă.
Petrecere portretizată
Privea la rudele ce nu le mai văzuse din preistorie, dar acum se comportau atât de familiar, privea la soră-sa cum e îmbătată de momentul ei suprem, la bărbată-su, ce şleampăt încerca să facă şi el câţiva paşi de dans, la amicii de facultate ai soră-sii, care ovaţionau şi se distrau pe cinste, la chelnerii sictiriţi, care ocoleau nuntaşii încinşi în sârbe ameţitor de rapide, servind la mese, la naşa obosită varză de la tocuri, căldură şi burtă (era însărcinată în luna a opta), la naşul transpirat, care făcea atmosfera şi ţopăia mai ceva ca o capră fără un picior din patru, la formaţia care aţâţa spiritele pe ringul de dans şi... și la Ea... cum de nu o remarcase până acum?
Nu, nu ar fi avut cum să nu o vadă, pesemne acum venise. Timpul parcă îngheţase în loc pentru a îi oferi timp să o contempleze: înaltă, absolut răvăşitoare prin apariţia ei sclipitoare (la propriu, pentru că avea o rochie lungă aurie, plină de sclipici, care îţi lua ochii în bătaia reflectoarelor), cu nişte gene lungi, arcuite, buze conturate sublim şi o voce de înger la microfonul pe care îl ţinea în palmă suav, ca şi când ar fi ţinut un porumbel.
Nu a avut timp să se dezmeticească, era trecut de miezul nopţii, mireasa era furată de amici, invitaţii de dans, el de băutură şi şarmanta cântăreaţă de pe scenă. Lui nu îi plăcea să se dea în spectacol şi nici să danseze. De ar fi putut să dea pe repede-înainte toată nebunia până la momentul în care ar fi invitat-o pe Ea la o cafea, ar fi fost perfect.
Când amintirile au parfumul ei
Pe la servirea fripturii s-a trezit cu Ea, aşezându-se la masa lui, fix lângă El, năucitor de frumoasă cu rochia ei din mătase alunecoasă şi voce mângâietoare, combinată cu surâs vesel.
- Nu mă mai cunoşti? şopti Ea, aşezându-şi palma peste a lui, moment în care El simţi fierbinţeala atingerii, emoţia de a fi atât de aproape de Ea, ca şi stânjenirea faptului că habar nu avea cine naiba e ori dacă s-ar fi cunoscut vreodată.
- Nu... nu prea, dar plăcerea ar fi de partea mea să ne cunoaştem acum!
Pe Ea o bufni râsul copios, se ridică în picioare, apoi către urechea lui, pletele ei blonde astupându-i faţă:
- Am fost prieteni într-a zecea, la Şincai... ți-aminteşti? şi îi oferi şi o mică atingere a buzelor ei pe gâtul lui.
Ca scuturat dintr-un vis, o revăzu pe Ea, creatura superbă de acum, care în urmă cu ani de zile i-a smuls primul “Te iubesc!”, sub inocenţa trăirilor copilăreşti. Fermecat de reîntâlnire, picioarele l-au purtat către ringul de dans, unde sub privirile tuturor îşi reaminti nu numai de Ea, cu codiţe şi uniformă, ci şi de cursurile de dans pe care le luase la un moment dat, într-un alt moment crucial din viaţa lui.
Aşa începu valsul lor, întâi împiedicat, apoi plutind pe construcţii de speranţe pentru viitor...
Autor: Corina Diaconescu
