Timp încremenit

Ceasul vieții

Se schimbase. Nu mai era bărbatul de care s-a îndrăgostit. Devenise un străin, cu ochii goi şi inima închisă. Habar nu avea ce se petrecuse cu El. Parcă peste noapte omul tandru şi iubitor se metamorfozase în corpul vorbitor, fără emoţii al celui ce se afla în faţa ei acum.

O scruta cu privirea din cap până în picioare când ajungea acasă, fără urmă de zâmbet, apoi nu o mai privea tot restul serii (asta dacă rămânea acasă). Îşi făcuse obiceiul de a ieşi extrem de des motivând lipsa de aer ori nevoia de mişcare. Nu ştia unde merge, nici de ce revine atât de târziu acasă. Auzise nişte zvonuri răutăcioase, dar nu simţea nevoia de a-şi da universul peste cap. În acel Univers se găseau El şi Ea, fericiţi pentru vecie, cu firul vieţii derulându-se fin: casă, nuntă, bebe, nepoţi. Nu avea alte aşteptări şi nici dorinţa unui activism al vieţii mai înalt. Ea încerca să se comporte în mod obişnuit cu El, dar El nu mai era acolo. Într-o zi, a venit de la muncă şi şi-a împachetat lucrurile.

- Eu plec, i-a spus El sec.

Luată prin surprindere, izbitura vorbelor lui nu reuşi să aibă un impact pe moment. Răspunse calmă, dar ca şi teleghidată:

- Bine. Unde? Pentru cât timp?

Se uită pentru o ultimă oară la Ea. Purta o bluza largă, lungă până spre genunchi, avea părul prins neglijent într-o coadă în vârful capului şi papucii cu elefănţei, pe care El îi dăruise în urmă cu un an. Simţi un gol profund în stomac, trase aer în piept pe gură, se întoarse brusc cu spatele la Ea, îşi luă geamantanul şi ieşi pe uşă. Zgomotul de la trântitul uşii când aceasta s-a închis cu putere în urma lui, din pricina curentului fiind şi ferestrele deschise, a trezit-o la realitate.

Peste câteva luni, drumul înainte i se aşternea plin de amintirea lui. Umbra paşilor lui în dreptul ei o însoţea pretutindeni. Fiecare colţişor din casă ori din locurile preferate era încărcat atât de mult de prezenţa lui. Nu avusese curajul să spună nimănui ce s-a întâmplat. Îşi schimbase numărul de telefon fix pentru a nu i se cere explicaţii. Oricum nu ar fi ştiut ce să spună. Se minţea singură, îl aştepta până noaptea târziu. Nu îşi luase toate lucrurile. În dulap mai atârna vreo cămaşă, în maşina de spălat vreo pereche de şosete, pe balcon uleiul pentru maşină. Pentru Ea, timpul se oprise în loc. Nu era în stare să se întrebe de ce, să îl caute (nici nu ar fi ştiut unde), se temea de eventualele descoperiri. Se ducea la muncă, venea acasă, se uita la infinit pe albumele cu poze din primii ani de când s-au cunoscut, făcea câte o baie, mânca dacă reuşea, în faţa televizorului, apoi se culca.

Praful se adunase pe rafturile bibliotecii într-atât încât puteai scrie sau desena pe el. Era haos în casă, însă nu îi păsa. Nu avea energie pentru a se îngriji şi de aspectul acesta. Era îndeajuns că merge la muncă, îşi spala şi îşi calca hainele pentru a doua zi. În weekend zăcea în pat uitându-se pe pereţi ori urmărind ceasul atârnat pe perete, lângă tabloul cu fotografia lor. În seara aceea însă, se plictisise de suferinţa ei tăcută. Începu să strângă din lucruri, să dea cu aspiratorul, să spele pe jos, apoi să plângă în hohote, deschizând din nou aspiratorul, pentru a estompa zgomotul plânsului spasmotic. După o repriză eliberatoare de plâns, se uită în oglindă, se spălă pe faţă, apoi începu să cureţe compulsiv prin toată casa. Dintre rafturile cărţilor şterse de praf zbură pe podea biletul la concertul lui Emeric Imre.

Concert Emeric Imre

Se uită la bucata de hârtie şi aproape că nu îi venea să o atingă. Să îl arunce? Culmea era că data desfăşurării concertului era mâine. Ziua următoare a numărat secundele până a putut pleca de la muncă. A luat un taxi şi s-a oprit în faţa intrării de la Aida Caffe and Dreams. Încremeni. Pe trotuar stătea rezemat de perete El. Părea extrem de abătut, era singur şi cu o şapcă trasă bine peste cap. Se apropie cu paşi nesiguri de El şi, ca şi cum nu ar fi trecut cele câteva luni de când plecase, îl luă în braţe, iar El începu să plângă.

Nu schimbară nici o vorbă, dar intrară la concert ţinându-se de mâna şi fredonară, abţinându-şi cu greu lacrimile, “Nebun de alb” sau “Noapte de unul singur”. La finalul serii, se întoarse alături de Ea acasă. A doua zi, hainele şi bagajele lui îşi reluară locul prin dulapuri, cuminţi. Viaţa continuă să se scurgă lin, fără alte piedici. Peste încă vreo câteva luni, fără a pune Ea întrebările, primi totuşi răspunsurile. A plecat pentru că s-a temut că o va face să sufere enorm. Era suspect de melanom. Rata de supravieţuire nu era încurajatoare. Nu dorea să o facă să treacă prin chinul de a-l vedea degradându-se treptat din pricina tratamentelor intruzive, ori să îi răpească fericirea idilică petru viitorul lor în felul acesta. A preferat să plece. Iar Ea a avut suficientă răbdare să aştepte şi să creadă în El şi în ei. Ca prin minune, după acele luni petrecute separat de Ea, analizele au ieşit perfect, oferindu-le din nou șansa la fericirea vieţii petrecute în doi.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu fericit cu copil

Întâlnire cu dorința de a mai fi

Rămăsese pe malul mării în compania ultimelor raze sângerii înghiţite de valurile înspumate. Marea era agitată, la fel ca şi ea. Avea senzaţia că preaplinul sufletului ei este proiectat în spectacolul furios al valurilor înalte ce se spărgeau de stâncile sculptate de trecerea anilor. Pescăruşii se roteau şi ţipau în bătaia vântului, pentru ca mai apoi să se avânte ca nişte săgeţi printre valuri. Rochia ei albă, lungă, înflorată cu petale mici albastre se udase de la stropii de ploaie ce începuseră să curgă, iar părul îi fusese decorat cu frunze desprinse din copacii de pe marginea aleii de promenadă de pe lângă Cazino.

Nu avea de gând să plece, în ciuda furtunii ce era iminentă. Stătea neclintită, cu ochii larg deschişi şi primind picăturile ploii drept binecuvântări cereşti, ca apa sfinţită ce are puterea de a spăla toate cuvintele rele, toate gândurile de răzbunare, toate păcatele, toate ispitele şi tot trecutul. De s-ar naşte din nou! De ar putea da timpul înapoi. Lacrimile izbăvitoare întârziau să apară. Ploaia îşi înteţise ritmul, iar valurile deveneau năluci albe. Scoteau zgomote înfiorătoare la contactul cu stâncile, se retrăgeau, prindeau altă formă, se ridicau, apoi se izbeau din nou cu putere.

Disperare și autoînvinovățire

Locul era pustiu, deşi în general era extrem de aglomerat. Nu era vreme de stat afară. Se ţinea strâns cu mâinile de bară şi privea în cele mai adânci depărtări ale sufletului ei, înfruntând vântul, apa proiectată de valurile uriaşe, ploaia, dar şi iubirea ei pierdută, regretele, momentele cele mai frumoase petrecute împreună, vocea lui şi umbra imaginii lui estompându-se într-un verdict dur oferit de medici. Ar fi urlat de durere, atât de tare încât până şi marea s-ar fi retras din calea ei.

El era în operaţie. Ea nu ştia cât timp a trecut. Nici nu voia să ştie. Voia doar să îngheţe timpul, să nu mai meargă spre înainte, acolo unde curând ar fi auzit că El nu mai e. Toţi apropiaţii ei erau la spital, în sala de aşteptare, rudele ei, ale lui, prietenii lor, mamele lor. Începu să plângă, iar lacrimile ei se amestecau cu lacrimile căzute din înaltul Cerului. Tremură spasmotic şi nu mai avea altă dorinţă în afara aceleia de a se stinge şi Ea alături de El.

Medicii spuseseră clar că vor face tot posibilul, dar nu le poate oferi nici măcar o minimă garanţie asupra rezultatului. Oh, de-ar fi fost ea în locul lui! De nu s-ar fi încăpăţânat să plece cu maşina, de nu s-ar fi certat atât de rău, de nu ar fi urmărit-o nervos, de nu ar fi fost acel copac, de ar fi avut revizia tehnică a maşinii la zi. Frânele nu mai ţineau bine demult. Începuse să ameţească. Ştia că toată lumea o condamnă că nu este în aceste momente alături de el, la spital. Ştia şi că acesta e finalul. Nu îi mai pasă de nimic. Şi-ar fi dorit să aibă curajul să păşească peste parapet, să coboare pe plajă şi să înainteze mai mult şi mai mult şi mai mult, până când valurile ar fi condus-o către El.

Abonatul nu poate fi contactat

Telefonul suna aproape în continuu. Până acum nu îl auzise. L-a căutat în geanta neîncăpătoare, aglomerată cu toate nimicurile, că să îl oprească, să îl arunce, orice, numai să nu mai sune. Nu îl găsea: era portofelul, portfardul, cheile, agenda de lucru, două cărţi, încărcătorul de la telefon, numai telefonul nu. S-a enervat şi mai rău şi a răsturnat tot conţinutul genţii pe asfaltul băltind de apă şi dogorind de căldura sufocantă. Zări şi telefonul. Dădu puternic cu piciorul în el şi îl proiectă direct pe plajă, aproape de valuri. Trase adânc aer în piept, apoi hotărâtă, coborî pe plajă. Tocurile i se adânceau în nispul ud. Şi-a scos sandalele şi le-a aruncat. O împiedicau să înainteze spre mare.

A început să alerge şi, plângând, înecându-se din pricina lacrimilor, se împiedică de o piatră şi căzu, scrijelindu-şi genunchiul din care şiroaiele de sânge începură să curgă, alături de lacrimi, durere şi ploaie. Telefonul sună în continuare şi se găsea la nici un metru de locul unde căzuse. Se târî până la el şi răspunse.

- Alo... Iubito... Sunt bine... Te iubesc!

Autor: Corina Diaconescu