Inspecție tehnică pentru suflete

Frunze de toamnă

Foşnetul frunzelor se transformă în melodie. Dădea cu picioarele în ele, făcându-le să zboare cu fiece nou pas. Fantezia de culori a frunzelor de toamnă se scurgea din copacii despodobiţi din pricina vântului răzleţ. Erau adunaţi prea mulţi oameni zgribuliţi în staţie. Îi privi fugitiv, se uită în spate, nici urmă de autobuz. Nu mai mersese demult pe jos. În urmă cu ceva ani, cele cinci staţii, ce o despărţeau de casă faţă de locul de muncă, ar fi reprezentat pretext pentru a întârzia, pentru a visa cu ochii deschişi, pentru a construi minilumi închipuite, în care acţiunile tuturor ar fi mers după bunul ei plac. Până şi soarele se supunea şi strălucea mai tare când ea se lăsa pierdută în reverii.

Service Auto

Acum, la cei aproape 40 de ani, acelaşi drum spre casă i se părea lung şi consumator de timp. Maşina o avea în service de vreo o săptămână. Îi cedase bendixul, ceva în legătură cu electromotorul. Nu ştia exact care era problema, nu mai pornea şi gata. Denumirea tehnică a problemei o aflase de la tipul brunet, cu ochi albaştri, salopetă murdară şi mâini uleioase, din service-ul auto, de pe lângă piaţă.

Plimbare forţată

A pornit-o pe jos. Începuse să picure uşor. Nu mări pasul. Cumva realiză că de o foarte mare perioadă nu mai făcuse o plimbare. Mereu era în grabă, mereu fugea dintr-o parte într-alta, mereu se simţea extenuată. Lipsa de chef o conducea la a nu mai face nimic altceva acasă în afară de a-şi mângâia pisica, a comanda de mâncare (fiindu-i cumplit numai gândul de a mai pierde câteva ore în bucătărie pentru o farfurie de ciorbă), sau a citi plictisită din vreo carte în vogă la momentul respectiv. Pe perna ei dantelată zăcea zdrenţuită cartea lui Haruki Murakami, ‘Bărbaţi fără femei’.

O recitise de multe ori, dar în momentele în care era foarte obosită şi nici somnul nu-i era prieten, prefera să lectureze ceva cunoscut. Scriitorul japonez avea un ceva ce nu ar putea descrie în cuvinte... ceva de care ea avea nevoie şi i se oferea, cumva, companie în nopţile singuratice, în patul de mijloc devenit mult prea încăpător de când soţul ei plecase în străinătate. Plecase iniţial sub învelişul aparent de sacrificiu, acela de a face bani pentru un trai mai bun. Ideea a fost bună, dar practica i-a oferit un alt stil de viaţă şi o nouă femeie drept consoartă. Actele de divorţ s-au întocmit atât de repede încât nici nu a realizat că este reală plecarea definitivă a soţului din viaţa ei.

Plictisită de singurătate

După plecarea lui, viaţa ei se rezuma doar la muncă şi pisică, din când în când câte o ieşire cu colegele de birou. Nu a mai permis nici unui bărbat să se apropie de Ea. Respingea orice compliment şi devenea uşor răutăcioasă dacă cineva îi oferea un strop mai multă atenţie decât considera Ea că se cuvenea. Nu avea copii. Nu mai avea nici vise. Avea doar zile rostogolindu-se sec una după cealaltă, într-o grabă nebună... după nimic. În seara aceea, se răsfăţă cu o baie fierbinte, aromată cu săruri şi balsam. Se înfăşură în prosop şi se îndreptă spre oglindă cu pisica făcând rotocoale în jurul picioarelor ei. O privi cu uşoară dezamăgire, apoi începu să radă, luând-o în braţe.

- Şi ţie ţi-ar trebui un soţ, nu?

- Miaaaau! răspunse pisica, alintându-se la pieptul ei.

În dimineaţa următoare, îşi preluă maşina reparată. Ochii albaştri ai mecanicului îi rămăseseră în minte. Nu avea verighetă pe deget... nu părea nici foarte tinerel. Se hotărî ca în curând să aibă nevoie şi de o inspecţie tehnică la maşină, în speranţa de a afla mai multe despre el. Întâmplarea făcu totuşi ca în timp ce aştepta urcarea pe rampă a maşinii ei, un domn grizonat, la costum, să o invite la o cafea. Şi El avea maşina adusă la verificare şi se pare că şi dânsul avea sufletul în căutare... de asemenea avea o canapea acoperită de o cuvertură vişinie, în colţul căreia se găsea un motănel singur şi trist.

Autor: Corina Diaconescu

Pisici cuplu

Timpul regăsirii

Era o zi obişnuită. Îşi făcuse cafeaua de dimineaţă, două linguriţe de zahăr şi două cutiuţe de lapte. Resimţea aceeaşi lene de a se îmbrăca, a se machia sau a se grăbi spre birou, o vedea pe aceeaşi tipă veşnic suplă şi mobilă, ce îşi face exerciţiile de yoga pe balcon la răsărit, în blocul vecin, acelaşi câine de la etajul trei, care latră în prostie că vrea afară, nu părea nimic ieşit din comun. Se trezise şi El, intrase în baie pentru un duş rapid şi se auzea sunetul maşinii de bărbierit. Ea derula în gol pe Facebook încă în pantalonii scurţi de noapte şi o bluză lălâie, încercând să îşi adune forţa pentru a-şi lua uniforma. Nu se grăbi. Îşi termină ultimele guri de cafea, dădu drumul la radio şi îl aşteptă să iasă din baie.

Dimineața împreună

El era îmbrăcat, parfumat şi pregătit pentru o nouă zi de luni, energic şi enervant de chipeş la o oră atât de matinală. Ea îşi trase dresul peste glezne lent, îşi încălţa pantofii incomozi, dar arătoşi, cu tocuri-cui, îşi trase fusta pe cap până spre mijloc, îşi luă sutienul, apoi cămaşa albă, imaculată pentru serviciu. Părul nu şi-l mai prinse, îl lăsă în voia lui despletit.

Ea luă metroul, El plecă cu maşina. Ar fi putut avea o bucată de drum împreună, însă părea că amândoi evitau contactul prelungit. Ea se uită plictisită la oamenii din metrou, la agitaţia lor. Murmurul vocilor îi oferea o stare ciudată de agitaţie. Nu avea semnal în reţeua ei telefonică, la metrou. Îşi uitase şi cartea ce o purta în geantă de vreo săptămână.

Lumina îi obosea ochii. Îi închise. Avea suficiente staţii de mers, astfel încât dădu volumul căştilor mai tare, apoi se lăsă să alunece în idei. El asculta muzica stupidă de la radio. Uitase cd-ul preferat. Aglomeraţia din intersecţii era cumplită, se circula în coloană. Cravata îl strângea şi îşi simţea gâtul uscat. Avea destul timp de petrecut în trafic, astfel încât îşi desfăcu un energizant, luat din bord, unde fusese lăsat pentru fix momente din acestea, bău o înghiţitură serioasă apoi se lăsă pierdut în gânduri.

Gânduri împreună

Lui îi lipsea Ea, cea entuziastă, zâmbitoare, zăpăcită. Se transformase într-o persoană conformistă şi banală, faţă de care nu ar mai fi împărtăşit sentimentele de început. O vroia pe Ea, cea pe pieptul căreia adormea în nopţile târzii, cea căreia îi putea împărtăşi orice fantezie pentru ca apoi Ea să facă magii pentru a le îndeplini. Ei îi lipsea El, cel jucăuş, tandru şi zăpăcit. Îi lipseau serile nebune, petrecute pe malul mării vibrând în acordurile de chitară, focul înalt în faţa căruia dansau în picioarele goale până în zori, fără să le pese de nimeni şi nimic, apoi săruturile prelungi la răsărit.

La primul semafor, El îi trimise un mesaj succint: “Vrei?” Răspunsul întârzia să apară. Dezamăgirea lui era crescendă. Ea nu avea semnal, mai avea câteva staţii până ajungea la Pipera, unde trebuia să coboare. Nu mai avea stare, se simţea anxioasă neştiind de ce. Scrise textul pentru SMS, ştiind că oricum nu se va trimite: “Vrei?” Mesajele ajunseseră în fix acelaşi moment, când ea ieşi la suprafaţă de la metrou.

El întoarse la prima intersecţie, Ea luă metroul înapoi spre casă. Amândoi şi-ar fi dorit să zboare până când s-ar fi găsit unul în braţele celuilalt. În aproximativ o oră, cei doi savurau tarta cu fructe ce o cumpăraseră cu o seară în urmă, dar nu mai apucaseră să o mănânce pentru că se ciondăniseră. Se învoiră de la serviciu, băură runda a doua de cafea împreună, masa din bucătărie le servi ca suport pentru a face dragoste nebuneşte, apoi se culcară îmbrăţişaţi cu o promisiune reciprocă:

- Să nu îndrăzneşti să mă mai laşi vreodată să mă pierd şi să te pierd!

 

- Nicicând iubito! Am fost orbi...

 

Sărutul, devenit sărat din pricina lacrimilor ce se scurgeau până spre buze, pecetlui regăsirea Lor.

Autor: Corina Diaconescu

Niciodată sau altădată?

Se făceau vreo 3, poate 4 ani de când nu mai trecuse pe acasă. Îşi invoca pentru sine motive mai mult sau mai puţin credibile pentru acest lucru: că nu avea bani suficienţi pentru călătorie, că ai ei oricum nu îi dădeau atenţie nici măcar când locuia acolo, că nu mai are prieteni în oraş, majoritatea fiind plecaţi prin străinătate sau venind la studii în oraşe mai mari, că nu are cu cine să lase pisica, nu are cine să ude florile. Prostii! Nu voia să aibă ocazia de a îl vedea pe El. Auzise de la o prietenă comună de a lor că ar fi luat-o razna după despărţire, că ajunsese un ratat beţiv, cu datorii şi fără loc de muncă, ba chiar că ar fi fost arestat şi i s-ar fi făcut dosar penal... lumea ar fi spus orice, doar ca să îi știe despărțiți.

Amintirile se mențin prin dorință

Ea nu-l ştia aşa. Ea rămăsese în minte cu imaginea lui blândă, nevinovată, cu privirea lui sorbind-o, cu gustul buzelor lui fine, apăsate pe buzele ei, stângaci, părul lui creţ, cu care ea obişnuia să se joace şi nopţile târzii petrecute pe prispă, numărând stele şi punându-şi dorinţe. Inspiră puternic, dar rapid şi oftă în timp ce achita biletul de tren. Simţea şi acum şi ura cu toată fiinţa ei că simte încă atingerea mângâierilor lui pe trupul ei străbătut de fiorii dragostei dintâi.

Călătoria spre destin

Călătoria cu trenul era la fel de incomodă precum şi-o amintea. Trecuseră abia 2 ore şi 23 de minute de la urcare, mai avea de mers încă pe atât. Roţile nu goneau nebuneşte pe sine, iar peisajul nu era idilic, un câmp gol, cu ceva păsări prin bălţile rămase după ploaia torenţială de seară trecută. Închise ochii, încercând să adoarmă. Ce va spune maică-sa? Se va bucura să o vadă? Nu o anunţase. De ce plecase spre ei? De ce nu a stat în apartamentul ei închiriat, sărăcăcios, din Capitală, să înveţe pentru sesiune? Avea un sentiment teribil de anxietate, nicicum nu avea să adoarmă, nu mai avea stare şi nu mai putea sta nici în compartimentul plin cu indivizi cărora nu le-a acordat nici o privire. S-a ridicat smucindu-se şi deranjându-l pe domnul cu ochelari de lângă ea şi trecu val-vârtej printre călătorii de pe hol şi prin vagoane până a simţit mirosul îmbietor de cafea. S-a oprit pentru câteva secunde înainte de a deschide uşa vagonului restaurant, şi-a tras sufletul, şi-a tras şi rochiţa ce i se pliase prea mult pe corp şi a intrat.

- O cafea, vă rog! Cu zahăr şi fără lapte! şi s-a îndreptat către singura măsuţă care avea ca și decoraţiune un buchet de flori de câmp, pe jumătate veştejit.

- Poftiţi cafeaua dumeavoastră!

- Mulţumesc! zise ea, rămânând cu privirea aţintită pe flori. Cât vă datorez?

- O viaţă fericită împreună! Și 5 lei...

Nu apucă să reacţioneze la cuvinte, pentru că fu năucită de sărutul complicat ce a urmat. Era El. Și nu era beţiv, nici cu dosar penal, nici ratat, ci mai atrăgător că niciodată, cu inima bătând puternic, aceeaşi blândeţe pe chip, iubire şi bucuria de a fi regăsit-o pe Ea.

- De ce-ai plecat? Te-aş fi urmat, prostuţo! Te caut de atunci!

Autor: Corina Diaconescu

Frică și dezgust

Cafeaua se împrăştiase peste tot. Nici măcar nu a simţit că este fierbinte la contactul cu pielea de pe gleznele ei fine. Încremenise. Nu îndrăznea să mişte. Auzea doar picăturile de cafea scurgându-se lent pe parchet, de pe masa de unde El dărâmase nervos ceaşca. Se tăiase la mână suficient de adânc. Cumva se bucura că reacţia lui impulsivă îi cauza şi lui suferinţă. Măcar o tăietură în palmă... oricum nu va fi măsurabil cu ceea ce ar fi urmat să păţească Ea.

 - "Unde ai fost, nenorocito?" răsuna deja în capul ei. Secvenţa se continuă cu trupul ei târâit pe scările spălate abia cu vreo două ore înainte. Urmele sângelui de la buza ei spartă, cu o seară înainte fuseseră înlăturate de Pronto pentru parchet, cu aromă de lămâie. Urmele vânătăilor însă, ale durerii, umilinţei, ruşinii şi dezgustului profund faţă de El, nu ar fi putut fi şterse de niciun produs minune. Erau adânc încrustate în inima ei, care în timp nu mai bătea după ritmul vieţii, ci conform plecărilor lui în delegaţii. Bătea atunci când El era plecat, bătea cu putere, zvâcnea de bucurie, pulsa în neştire, menţinând-o într-un fel de iluzie a unei vieţi normale. Când El revenea, inima ei îşi încetinea bătăile, era ca şi cum un singur ticăit mai puternic al inimii ei ar fi putut declanşa dezastrul, astfel încât inima ei împietrea, o dată cu fiecare venire a lui.

Atunci când te obișnuiești cu Răul

Nu se mişcase de pe scaunul cu picioare înalte, de pe care urma să cadă. Cum ar fi căzut de data acesta? Începuse să dezvolte strategii de cădere. Ştia că are nevoie să cadă cu braţele înainte, să îşi protejeze capul, să nu ţipe, altfel va fi mai rău, să nu îl privească, altfel riscă să nu mai poată deschide ochii din pricina contuziilor cauzate de lovituri. De ce nu cerea ajutorul? De ce nimeni nu ştia despre ceea ce i se întâmplă? De ce nu pleca dracului din casa aia blestemată? De ce nu îi infigea un cuţit în spate? De ce nu îl otrăvea? De ce nu anunţa poliţia?

Nu ştia să răspundă acestor întrebări. Învăţase să se ascundă, să găsească pretexte pentru vânătăi, să se mintă la infinit că El de fapt o iubeşte, dar are prea multe pe cap şi de aceea se răzbună pe Ea.

Din pricina concediilor medicale succesive îşi pierduse şi locul de muncă. Îşi pierduse şi prietenele, care bănuiau şi o îndemnau să plece. Îşi pierduse şi băiatul de 18 ani. Puştiul, sătul de conflictele dintre ei şi dornic de începutul unei vieţi care să nu presupună teroarea ca şi meniu zilnic, strânsese o brumă de bani şi se mutase cu chirie. Nu le-a spus unde şi nici nu le-a mai dat vreun semn de viaţă de când plecase de acasă, de câteva luni. Mângâierea ei erau doar spusele unei vecine care se întâlnise cu el prin supermarket. Părea că e bine, îngrijit, hainele călcate, avea coşul plin...

- Unde ai fost, nenorocito? veni implacabilă şi replica lui.

Cu ochii în continuare la ultimele picături de cafea ce îşi croiau drum către parchet, răspunse cu voce scăzută:

- Acasă...

 - Mă minţi! Ai cumpărat pâine! E pâine nouă în dulap! Eu nu ţi-am lăsat pâine! De ce mă minţi? Căţea ce eşti!

Nu apucă să deschidă gura pentru a-i spune că vecina îi luase şi ei pâine proaspătă şi nişte fructe, oricum ar fi fost inutil. Pumnul lui o proiectă rapid pe jos. El râdea. Ea încerca să se ridice, ştiind că va cădea din nou.

- Nu vezi ce e pe jos? Nemernico! Fă curat! Linge!

Reflexia din oglindă

Nivelul ei de furie şi dezamăgire era depăşit demult. Se duse spre baie, iar El către bucătărie, unde avea să savureze cina pregătită de Ea, special pentru El.

În baie, după ce s-a spălat pe faţă, s-a privit în oglindă şi nu a putut să îşi vadă reflexia chipului ei, sculptat de teamă, ci adolescenta profund îndrăgostită de acest dement, din urmă cu 20 de ani, de când îl cunoscuse.

- "Pleacă! Te implor, pleacă!"... iluzie sau realitate? Nu mai conta...

- "Pleacă! Îţi datorezi asta ţie şi băiatului tău! Pleacă!" se auzi imperativ vocea din oglindă... şi plecă... pentru totdeauna... (stop cardio-respirator)

Autor: Corina Diaconescu