Inspecție tehnică pentru suflete

Frunze de toamnă

Foşnetul frunzelor se transformă în melodie. Dădea cu picioarele în ele, făcându-le să zboare cu fiece nou pas. Fantezia de culori a frunzelor de toamnă se scurgea din copacii despodobiţi din pricina vântului răzleţ. Erau adunaţi prea mulţi oameni zgribuliţi în staţie. Îi privi fugitiv, se uită în spate, nici urmă de autobuz. Nu mai mersese demult pe jos. În urmă cu ceva ani, cele cinci staţii, ce o despărţeau de casă faţă de locul de muncă, ar fi reprezentat pretext pentru a întârzia, pentru a visa cu ochii deschişi, pentru a construi minilumi închipuite, în care acţiunile tuturor ar fi mers după bunul ei plac. Până şi soarele se supunea şi strălucea mai tare când ea se lăsa pierdută în reverii.

Service Auto

Acum, la cei aproape 40 de ani, acelaşi drum spre casă i se părea lung şi consumator de timp. Maşina o avea în service de vreo o săptămână. Îi cedase bendixul, ceva în legătură cu electromotorul. Nu ştia exact care era problema, nu mai pornea şi gata. Denumirea tehnică a problemei o aflase de la tipul brunet, cu ochi albaştri, salopetă murdară şi mâini uleioase, din service-ul auto, de pe lângă piaţă.

Plimbare forţată

A pornit-o pe jos. Începuse să picure uşor. Nu mări pasul. Cumva realiză că de o foarte mare perioadă nu mai făcuse o plimbare. Mereu era în grabă, mereu fugea dintr-o parte într-alta, mereu se simţea extenuată. Lipsa de chef o conducea la a nu mai face nimic altceva acasă în afară de a-şi mângâia pisica, a comanda de mâncare (fiindu-i cumplit numai gândul de a mai pierde câteva ore în bucătărie pentru o farfurie de ciorbă), sau a citi plictisită din vreo carte în vogă la momentul respectiv. Pe perna ei dantelată zăcea zdrenţuită cartea lui Haruki Murakami, ‘Bărbaţi fără femei’.

O recitise de multe ori, dar în momentele în care era foarte obosită şi nici somnul nu-i era prieten, prefera să lectureze ceva cunoscut. Scriitorul japonez avea un ceva ce nu ar putea descrie în cuvinte... ceva de care ea avea nevoie şi i se oferea, cumva, companie în nopţile singuratice, în patul de mijloc devenit mult prea încăpător de când soţul ei plecase în străinătate. Plecase iniţial sub învelişul aparent de sacrificiu, acela de a face bani pentru un trai mai bun. Ideea a fost bună, dar practica i-a oferit un alt stil de viaţă şi o nouă femeie drept consoartă. Actele de divorţ s-au întocmit atât de repede încât nici nu a realizat că este reală plecarea definitivă a soţului din viaţa ei.

Plictisită de singurătate

După plecarea lui, viaţa ei se rezuma doar la muncă şi pisică, din când în când câte o ieşire cu colegele de birou. Nu a mai permis nici unui bărbat să se apropie de Ea. Respingea orice compliment şi devenea uşor răutăcioasă dacă cineva îi oferea un strop mai multă atenţie decât considera Ea că se cuvenea. Nu avea copii. Nu mai avea nici vise. Avea doar zile rostogolindu-se sec una după cealaltă, într-o grabă nebună... după nimic. În seara aceea, se răsfăţă cu o baie fierbinte, aromată cu săruri şi balsam. Se înfăşură în prosop şi se îndreptă spre oglindă cu pisica făcând rotocoale în jurul picioarelor ei. O privi cu uşoară dezamăgire, apoi începu să radă, luând-o în braţe.

- Şi ţie ţi-ar trebui un soţ, nu?

- Miaaaau! răspunse pisica, alintându-se la pieptul ei.

În dimineaţa următoare, îşi preluă maşina reparată. Ochii albaştri ai mecanicului îi rămăseseră în minte. Nu avea verighetă pe deget... nu părea nici foarte tinerel. Se hotărî ca în curând să aibă nevoie şi de o inspecţie tehnică la maşină, în speranţa de a afla mai multe despre el. Întâmplarea făcu totuşi ca în timp ce aştepta urcarea pe rampă a maşinii ei, un domn grizonat, la costum, să o invite la o cafea. Şi El avea maşina adusă la verificare şi se pare că şi dânsul avea sufletul în căutare... de asemenea avea o canapea acoperită de o cuvertură vişinie, în colţul căreia se găsea un motănel singur şi trist.

Autor: Corina Diaconescu

Pisici cuplu

Întâlniri din lumi diferite

Pub / Bar

Clubul mirosea a butoaie cu vin răsturnate, a bodegă de pe timpuri. În fapt, nici nu era un club, era o casă veche, reamenajată la suprafaţă, un soi de pub cu grădină. Când simţea mirosul atât de pregnant de alcool, copilă fiind, traversa pe trotuarul celălalt al străzii. Dinăuntru se auzeau râsete şi înjurături, iar comentariile mamei erau mereu aceleaşi: "Lasă-i, sunt nişte beţivi! Nu te mai uita la ei! Să nu vină după noi!". Desigur, indivizii ameţiţi de aburii alcoolului nu aveau ochi pentru trecători şi nici minte să gândească asupra impactului imaginii lor în mintea necoaptă a copiilor.

Un Spiderman pitic şi gras dintr-un soi de pluș atârna hidos de un copac înălţat în curtea terasei înţesate cu bănci îngheţate. Frigul pătrundea tăios printre hainele de tranziţie între toamnă și iarnă. Noaptea se coborâse în coloane de ceaţă, iar aerul era jilav. Ea acceptase să meargă în seara aceea alături de prietena ei la concert, doar pentru a-i face pe plac acesteia. Nu ştia cine cântă şi nici nu o interesa. Ieşea din casă, deci nu urma să îşi petreacă noaptea în compania cărţii rămase neterminate. Părea o idee mai bună. Nu putea nici renunţa la lecturarea ei, era suficient de captivantă prin conţinutul expus realist, însă nu se simţea nici în stare să o continue, nu cel puţin când ploaia atârna sub norii grei pe cer, obturând lumina blândă a Lunii. S-a încumetat şi a ieşit.

Ce căuta acolo?

Prietena ei era extrem de entuziasmată de lansarea noului album al cântăreţului de care Ea personal nu auzise niciodată. Ţopăia şi se învârtea pe ritmurile antrenante oferite de DJ până la sosirea artistului. Ea nu prea îşi găsea locul. Iniţal erau cam vreo 10 persoane în antecamera în care urma să aibă loc concertul, dar în scurt timp, locul s-a umplut cu indivizi la o primă vedere înspăimântători. Nu le înţelegea vestimentaţia, cum nici stilul de viaţă în mod obişnuit. Oare aşa erau şi în viaţa de zi cu zi sau aşa îşi creeau ţinuta doar pentru apartenenţa la grupul de oameni care asculta genul acesta de muzică? Hip-hop sau rap? Nu era lămurită.

Concert lansare album

Oriunde privea, vedea bărbaţi în pantaloni largi, cu turul jos, hanorace largi, şepci colorate, bluze inscripţionate cu nume de trupe cunoscute, adidaşi coloraţi, chei majoritatea şi cu barbă. Avea un sentiment pătrunzător de teamă cu nivel în creştere. O întrebă şoptit pe prietena ei:

- Sunt periculoşi? Cel puţin aşa arată! Duri, fără milă, ca abia ieşiţi din penitenciar... arată ca aia din Prison Break...

Teamă cu fluturaşi în stomac

Pe amica ei a bufnit-o râsul şi a continuat să danseze. I-a şi spus ceva, dar muzica era deja prea tare, acoperea volumul vocii obişnuite. După mai bine de 2 ore de aşteptare faţă de ora anunţată pentru concert, şi-a făcut apariţia şi artistul, ce a fost întâmpinat cu ovaţii şi fredonarea unui refren al unui cântec, se pare cunoscut, de-al lui.

Într-o secundă camera s-a umplut până la refuz. Prietena ei a ţâşnit mai în faţă pentru a face fotografii, eventual poate prindea şi ocazia unui selfie cu cântăreţul. Ea a rămas undeva pe un scaun, lângă bar, privind la mulţimea oamenilor cu spatele la ea, îndreptaţi către scena improvizată. Era stingheră şi habar nu avea ce să facă, cum să se comporte. Eventual aplauda la finele fiecărei melodii. Din colţul celălalt al camerei, o privea El. O studia atent şi îi părea amuzantă prin felul în care stătea aşa retrasă şi clar adaptându-se la atmosferă ca nuca în perete. Văzu ce bea şi îi mai comandă un suc. Se apropie de Ea, ca leul spre o gazelă siropoasă. Îi oferi sucul, Ea refuză politicos, El insistă, iar Ea acceptă într-un final, dorindu-şi cu ardoare revenirea prietenei ei lângă ea, pentru a pleca. El îi zâmbi şi o luă de mâna ce deja îi tremura. O apucă cu fermitate şi o trase după El. Ea intră în panică. Pe terasă abia mai putea respira. El o privea nedumerit.

- Ți-e rău? Te pot ajuta cu ceva? Bea o gură de suc!

Îl ascultă, respirând rapid şi neputând să îşi stăpânească bătăile inimii. El o mângâie uşor pe mână şi o invită să se liniştească puţin. S-au aşezat pe banca ce avea o salteluţă crem, iar după vreo jumătate de oră de discuţii intrară împreună la concert în căutarea prietenei şi a unui pix, pentru schimbul de telefoane. Din pricina emoţiilor, uitaseră că îşi pot memora numerele în telefoane...

Autor: Corina Diaconescu

Pahar de suc

O toamnă nouă

Toamna în parc

Toamna se aşeză portocalie peste ei. Stăteau pe banca cu vopseaua scorojită de la vreme şi tăceau. Niciunul nu îndrăznea să scoată un sunet. Frunzele făceau rotocoale la picioarele lor, fâsăind anxios printre şuierăturile vântului tăios. Ea se uita în jos, El privea în sus. Ea desluşea prin perdeaua gândurilor înceţoşate de amintiri cuvinte de reproş şi imagini dureroase. El se uită in gol, vedea cârdurile de păsări aţâţate de vreme, zburând haotic şi norii grei ce anunţau o furtună curând.

Nişte copii aruncau cu pietre în lac şi râdeau gălăgios. Părinţii lor încercau să îi grăbească spre casă. Bicicliştii treceau în viteză, iar uneori câte un cuplu mai arunca o privire fugitivă către ei. Tăceau şi se ţineau de mână. Tăceau, dar în gând îşi vorbeau, ţipau, se loveau în argumente şi concepţii, îşi pierdeau controlul, dar aparent tăceau. În urmă cu câţiva ani, pe aceeaşi bancă îşi declarau iubirea. Acum erau amândoi hotărâţi că acesta este finalul şi nu există cale de întoarcere. Era ultima lor întâlnire.

Ploaie de toamnă

Începutul sfârşitului

Începuse să plouă. Nu se clinteau. Plecarea lor din parc ar fi echivalat cu direcţii diferite de viaţă. Picăturile se prelingeau pe chipurile lor, în vreme ce privirea le era inertă. Ceilalţi oameni o luaseră la fugă spre ieşirea din parc, spre maşini sau locuri unde să se adăpostească. Era ultima zi de septembrie călduţă, ce se transformase într-o clipă în furtună pentru suflete neîmpăcate. Se ţineau strâns de mână şi nu îşi spuneau nimic, nici măcar nu se priveau. Lacul din Herăstrău era emblema iubirii lor. Se cunoscuseră la Debarcader, la coada incomensurabilă pentru plimbarea cu barca. Ea era însoţită de frăţiorul ei mai mic, de 9 ani, care nu mai avea răbdare să aştepte şi se dădea în spectacol. El era cu un văr de-al lui, din provincie. Îi revenise lui sarcina de a îi prezenta atracţiile oraşului. Era vară şi era cumplit de cald. Nu avea chef de văr’su şi nici să facă pe ghidul turistic, mai degrabă ar fi ieşit cu gaşca lui la o bere răcoritoare, la terasa din cartier. L-ar fi luat cu băieţii, dar ordinul de la maică’sa era clar. În plus, sigur înfăţişarea tipică de la ţară, cu chipul mai bronzat, câştigat din munca la câmp drept bonus, ca şi hainele şi vorbele, ar fi dat naştere la comentarii ulterioare. Nici de acestea nu avea chef. Astfel că, în ziua aceea, s-a conformat. Aşa a întâlnit-o pe Ea. I-a cedat locul lor de la coadă, care era cu mult mai în faţă decât al ei şi fratelui.

Recunoştinţa ei a fost urmată de un număr de telefon şi o relaţie complicată de cinci ani. 5 ani cu zâmbete, cu lacrimi, certuri şi împăcări, excursii şi promisiuni, minciuni şi reveniri, dar mai presus de toate, 5 ani încărcaţi de iubire - uneori naivă, alteori responsabilă, uneori cu frici, alteori vulgară, uneori matură, alteori indecisă, uneori pasională, alteori fadă. Acum erau uzi leoarcă, ţinându-se de mâna şi amânând amândoi momentul definitiv al plecării. Erau convinşi că este decizia potrivită, în aceeaşi măsură în care li se părea o prostie să renunţe unul la altul.

Final mai simplu

- Vrei să mănânci? Mi-e foame! îndrăzni Ea într-un târziu, cuprinsă de frisoane şi emoţii ce nu mai puteau fi controlate.

- Mănânc la mama, răspunse sec El.

- Ete.... mănânci... şopti Ea, mai mult pentru sine.

Se ridicară de pe bancă şi o porniră spre aleea de ieşire din parc, fără însă a grăbi pasul. Tremurau amândoi. Nu îşi dădeau drumul la mâini.

- Cum facem? El se mută de pe un picior pe altul, cu o mâna în buzunarul ce tocmai descoperise că este rupt, o mână ţinând-o strâns pe a ei şi privirea pierdută spre gura de metrou.

- Nu ştiu... Ea se uită spre El şi fu cuprinsă de fiori, având flashback-uri cu ei, în diferite momente.

- Bine! Mergem acasă şi cu asta basta atunci! şi îl bufni râsul zgomotos.

- Bine! spuse şi Ea, apoi o bufni plânsul, ghemuindu-se la pieptul lui.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu printre frunze

În onoarea unui suflet

Statuia unui înger

Gemea vântul, răsfirându-se printre oamenii înneguraţi. Un greiere firav îşi încerca concertul înnoptat printre picioarele mulţimii. Cerul era senin, luna imensă, însă întunecimea stăpânea prin durerea celor adunaţi acolo. Lemnul vopsit proaspăt din care fuseseră băncile construite întregea atmosfera încărcată. 

Ieşi afară nervos şi în pas rapid se îndreptă către spatele curţii Bisericii. Nu se mai putea abţine. Începu să plângă năvălitor, lăsând lacrimile să îi spele neputinţa de a-l aduce înapoi. Ridică ochii spre Cer, rostind în mintea lui cu voce pierdută acel “De ce?” inutil. Se calmă inspirând adânc, se şterse cu colţul mânecii de la cămaşă la ochi şi se întoarse în grup, pozând aparent ca fiind puternic...

Context nepotrivit de revedere

Ea îl privea timidă dintr-un colţ. Nu îl mai văzuse pe El de când mergeau în vacanţe împreună la bunici. Ieşeau pe uliţa prăfuită şi se alergau, jucau “Leapşa” ori “Ratele şi Vânătorii” sau “Adevăr ori Provocare”. Trecuseră ani buni de atunci. Nu îşi închipuia că îl va revedea în acest context nefericit. El era nepotul bărbatului în onoarea căruia se adunaseră toţi acei oameni. Ea era nepoata unei prietene apropiate de familie a acestuia. O bună perioadă a locuit în Cluj, terminându-şi studiile masterale acolo, apoi s-a mutat înapoi acasă, la Braşov. Nu avea nici măcar o lună de când revenise când a auzit de nefericitul eveniment. Îl ţinea minte pe Nenea, cum îi spuneau ei când erau mici, vesel şi plin de surprize pentru ei. Când oboseau după atâta joacă, se retrăgeau pe prispa casei, scoteau apă din fântână şi se răcoreau, iar Nenea nu întârzia să apară cu vreun motănel la ei ori vreun pumn de bomboane ori plăcinte cu brânză, cum numai soţia lui ştia să facă... Nu îi venea să creadă nici ei că nu a mai apucat să vorbească cu Nenea, ca pe vremuri, să îi povestească ce a mai văzut la oraş, ce a mai învăţat şi să îi ofere cadoul pe care demult îl avea în minte pentru dânsul.

El era şi mai afectat. Ai lui stingându-se de când era copil, Nenea le-a cam luat locul, fiindu-i tânărului aproape în fiece etapă a vieţii lui, asemeni unui părinte, ba cu o mustrare, ba cu un sfat. Nici măcar nu o sesizase pe Ea. Nici nu avea cum. În alt context, ar fi fost un mare prilej de bucurie revederea lor, acum însă nu avea ochi decât organizatoric, pentru cele necesare în seara aceea cumplită.

Ploaia torenţială încheie în următoarea zi traseul lui Nenea pe Pământ...

Revenind la viață

După cele câteva zile de liber, în care nu a fost în stare să facă absolut nimic, nici să mănânce, nici să doarmă, nici să mai vorbească cu alţi oameni, s-a întors la muncă. Secretara s-a îndreptat către El, şi-a exprimat părerile de rău, apoi i-a oferit ordinea de lucru din ziua respectivă. Printre teancurile de dosare rămase în urmă, găsi şi lista de apeluri nepreluate din zilele în care a lipsit. După o săptămână de întuneric, a fost primul zâmbet ivit pe chipul lui, datorită numelui ei, trecut grăbit pe un bileţel. Se închise în birou şi o sună, fără să ştie exact nici măcar ce îi va spune.

- Tu? Chiar tu? Cum de te-ai întors?

- Se pare că ţi-am dus lipsa! Am auzit că sunt prin oraş pe la noi băieţi de însurat şi m-am gândit să-i fac vreunuia o favoare! O bufni râsul, de la glumă deplasată ce i-a ieşit pe nerăsuflate din gură.

- Şi ştii că-s unul dintre ei? Nici El nu vorbea serios, însă măcar s-a mai destins după zilele de încordare maximă trecute.

A doua zi, Ea i-a oferit o machetă a unui vapor, ce ar fi trebuit să fie cadoul special pentru Nenea, care era pasionat de nave şi mare şi călătorii pe ţărmuri necunoscute şi mereu le spunea poveşti din tinereţile lui, când umbla zvelt la bordul vreunui vas, purtând mândru uniforma de Marină. Ştia de legătura specială dintre cei doi, astfel încât nimeni nu putea fi mai potrivit pentru cadou decât El.

Peste ani de zile, macheta vaporului încă îşi găsea loc pe noptiera lor, în amintirea celui ce a fost odată Nenea.

Autor: Corina Diaconescu

Machetă vapor

La pescuit

Răsărit la baltă

Mijitul zorilor s-a însoţit cu răcoarea dimineţii de septembrie întârziat. Frunzele începeau să îşi schimbe din culori, verdele proaspăt lăsând locul galbenului nuanţat. Ploaia de noaptea trecută lăsase vizibil urme. Erau multe crengi la pământ, parcă cedând căderea lor războindu-se cu vântul îndărătnic. Pământul era jilav. Parcase maşina cu greutate sub un copac, temându-se că nu prea va mai avea cum să o scoată din noroi netractată. Cauciucurile s-au învârtit în gol pentru câteva secunde bune, împroşcând cu noroi tot ce era împrejur. Noroc că nu avea cine să se plângă. Era singur, pe la 5 şi ceva dimineaţă, pe undeva pe malul bălţii Izvoarele de Giurgiu, la vreo 80 de km depărtare de Bucureşti.

Intenţia de relaxare

Culmea este că nu mai fusese niciodată la pescuit. De o perioadă însă i se repetau în cap vorbele unui coleg de la muncă. El era manager de raion la articole sportive, iar amicul lui merchandiser. Când nu aveau treabă peste măsură, mai pierdeau vremea vorbind nimicuri. Tipul vorbea cu un patos incredibil despre relaxarea pe care i-o aduc sâmbetele când merge la pescuit cu gaşca lui: că e linişte, că mai schimbă peisajul, că e doar omu’ cu natura, că s-ar redeştepta în el instinctele primare de vânător, că e superbucurie când ajunge acasă cu vreun crap ori ştiucă, că poa’ să stea cât vrea că nu îl mai admonestează consoarta... Şi-a zis să încerce şi El. Şi-a cumpărat ustensilele necesare pentru povestea asta cu pescuitul şi s-a pornit la drum, să găsească relaxarea promisă de colegu’. Nici nu ştia ce trebuie să cumpere. Ruşinat că nu cunoaşte termenii, i-a cerut vânzătorului: “tot ce trebuie, o surpriză pentru un amic de-al meu, eu nu mă pricep”.

Iată-l privind răsăritul! Purta un tricou alb polo şi nişte pantaloni trei sferturi subţiri. Habar nu avea dacă ar exista vreo ţinută specială pentru pescuit. Cert era doar că îi era frig, iar senzaţia de disconfort era atenuată doar de soarele roşiatic, ce acapara din ce în ce mai mult cerul, încă acoperit de nori cenuşii. Stătea şi se uita la soare. Se aşeză pe un ciot de copac retezat, iar curând clipele de visare favorizate de luciul apei i-au fost întrerupte de un pui de pisoi.

Pisoi negru

Auzi mieunatul firav de undeva dinspre iarba înaltă. Se duse timid spre direcţia de unde se auzea pisoiaşul plângând. Era mic şi negricios, cu o singură pată albă în formă de stea pe gât, singur şi speriat. Cum l-a zărit pe El, i-a sărit în palmă, torcând plăcut. Era ud mititelul şi mai zgribulit decât El. Nu avea inimă să îl lase acolo. Îl puse la piept, îl mângâie pe căpşor şi se întoarse la maşină, să dea drumul la căldură, să încălzească puiul.

- Dă-l naibii de peşte! şi-a zis, începând să radă de unul singur. Şi aşa habar n-am nici măcar să potrivesc momeala în cârlig, dar altminteri să asamblez la undiță tot ce trebuie... Mi-am găsit pisic! Nu a mai întârziat mult, când puiul a început să facă paşi pe banchetă, părând că îşi revine. A dat drumul la radio şi a plecat spre casă.

Drumul era liber, dar de nicăieri, din lateral, o maşină argintie i-a tăiat faţa. A pus frână brusc şi s-a cam smucit şi el şi pisicul.

Accident plăcut

- Fir-ar ei să fie de şoferi care nu cască ochii şi nu se asigură! Lasă micutule, sssttt... ajungem acasă! linişti El pisoiul. La nici câţiva km, aceeaşi maşină îl depăşi în trombă că mai apoi, la intrarea în Bucureşti, să nu păstreze distanţa regulamentară şi să îl accidenteze uşor în spate. Numai de asta nu avea chef... Coborî din maşină să evalueze paguba. Coborî şi şoferiţa. Când o văzu cât este de speriată, parcă i se anulară nervii pe Ea. În plus, avea nişte ochi căprui superbi. Păcat că erau plini de lacrimi. Au făcut schimb de date, El nu avea decât bara din spate îndoită foarte puţin, nici nu mai era nevoie de asigurare, dar părea un motiv bun de a o mai ţine de vorbă. A condus-o spre spatele maşinii lui să îl inspecteze şi Ea, când țuşti! Pisicul sus, dând din labute şi miorlăind fără sunet auzit din afară maşinii, la geam.

- Vaiiii! Ce drăguţ e! Cum îl cheamă? Pot să îl mângâi puţin?

Curând ieşirile lor au devenit obișnuința extraordinară de a petrece timp frumos împreună. Au mai trecut şi pe la baltă. A pescuit şi Ea... tot un pisoi... probabil fratele.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu la pescuit

Bună dimineața, Realitate!

Cuplu în rutină

S-a trezit pe la 3 noaptea speriată. Visase urât. Nu îşi amintea ce, însă avea frica impregnată în inimă, alături de un gol în stomac. Era ca şi cum ceva rău ar fi urmat să se întâmple. Coborî din pat uşor, încercând să îşi regleze ritmul bătăilor inimii. Contactul tălpilor ei cu parchetul rece îi produse un nou fior pe şira spinării. Făcu câţiva paşi, iar în urma ei, pătura alunecă cu zgomot pe jos. Se întoarse brusc către pat, apoi se repezi către întrerupător şi aprinse lumina. El dormea liniştit. Se răsuci pe partea cealaltă. Stinse lumina pentru a nu-l trezi şi merse în bucătărie. Îşi puse un pahar de apă şi mai rămase la o ţigară. Urmărea în gol acele ceasornicului şi scrumul înroşit din scrumieră. Se întoarse în pat, cu acelaşi sentiment de nelinişte.
 

El nu dormea, se prefăcea doar. Ştia că mâine era ziua în care îi va spune că Ea nu mai are aceeaşi semnificaţie în viaţa lui. Era o decizie pe care nu o luase cu uşurinţă. De fapt, nici nu era sigur că asta vrea, dar asta îşi pusese în gând să facă: să se despartă de Ea, care nu avea nici cea mai mică bănuială. Pentru Ea, ritmul vieţii decurgea normal. Habar nu avea ce gânduri s-ar putea naşte în mintea lui.

Viața în comun

Era al cincilea an de când locuiau împreună. Împărţeau banii în comun, găteau împreună, făceau cumpărăturile împreună, făceau curăţenie împreună. Păreau cuplul ideal. Ea aştepta cu nerăbdare cererea în căsătorie, El aştepta motiv de despărțire. Problema era că nu prea găsea. Frumoasă era, deşteaptă era, gospodină era... ce papuci mai voia?

Nu ştia nici El ori poate nu era în stare să recunoască faţă de sine că motivul principal al punctelor lui de derută în privinţa relaţiei era o altă Ea. Era prietena cea mai bună a colegei lui de birou. De vreo două luni, roşcata îşi făcuse obiceiul să ia prânzul cu aceasta, iar el mânca împreună cu colega şi colegii de departament de vreo doi ani.

Ispita

Apariţia cea nouă atrăgea privirile magnetic. Era scundă, tunsă scurt, blondă, cu ochi albaştri. Purta mereu fuste extrem de scurte şi cizme cu tocuri foarte înalte, strânse pe picior. Părea că iese la agăţat, nu la pauza de masă de la muncă. Firma lor avea contract cu un restaurat din apropiere, unde li se servea masa. Când intra Ea, devenea năuc. Vărsa ba paharul, ba vreun tacâm pe jos, ba cerea zgomotos încă o porţie de mâncare, ba se plângea că nu îi place cum e gătit. Se purta total caraghios.

Blondă cu păr scurt

Ea se aşeza la masă mereu lângă fereastră, împreună cu colega lui, îşi trăgea scaunul, apoi se aşeza picior peste picior şi începea să scaneze cu privirea încăperea. Când ajungea la El, o stare ciudată de excitaţie îl cuprindea instant. Continuă să mănânce, iar, în mintea lui, să fabrice planuri despre aventuri pe vreo insulă cu ape turcoaz, alături de blondina zvăpăiată, cu care până atunci nu schimbase o vorbă.

Trezirea

La şapte, sună alarma. Amândoi se treziră greoi. El avea emoţii. Ţinea la Ea, ştia că o va face să sufere, dar cumva era ultima lui aventură, încercare de a trăi mai intens, de a face lucrurile altfel decât în mod obişnuit şi ştia că nu ar fi putut să aibă ce îşi doreşte alături de Ea. Ea era perfectă, dar probabil confortul de a o şti acolo îl făcea să nu o mai vadă interesantă, ori cel puţin nu ca la început, dar alături de blondină... mamă-mamă, ce nebunii ar mai fi făcut!

- Iubito... am să îţi spun ceva! spuse El cu voce emotivă.

- Şi eu, iubitule! zise Ea cu ochii înlăcrimaţi, ieşind din baie.

- Hai, zi tu prima!

Ea izbucni în plâns şi îi sări în braţe.

- Sunt însărcinată! Uite testul! E pozitiv! Îţi vine să crezi?? O să avem un bebe!!!

Universul prăbuşindu-i-se în cap, realiză într-o secundă că era pe cale să distrugă tot dintr-o prostie. Dacă i-ar fi spus El primul ce avea de spus... 

Autor: Corina Diaconescu

Test de sarcină

Timp încremenit

Ceasul vieții

Se schimbase. Nu mai era bărbatul de care s-a îndrăgostit. Devenise un străin, cu ochii goi şi inima închisă. Habar nu avea ce se petrecuse cu El. Parcă peste noapte omul tandru şi iubitor se metamorfozase în corpul vorbitor, fără emoţii al celui ce se afla în faţa ei acum.

O scruta cu privirea din cap până în picioare când ajungea acasă, fără urmă de zâmbet, apoi nu o mai privea tot restul serii (asta dacă rămânea acasă). Îşi făcuse obiceiul de a ieşi extrem de des motivând lipsa de aer ori nevoia de mişcare. Nu ştia unde merge, nici de ce revine atât de târziu acasă. Auzise nişte zvonuri răutăcioase, dar nu simţea nevoia de a-şi da universul peste cap. În acel Univers se găseau El şi Ea, fericiţi pentru vecie, cu firul vieţii derulându-se fin: casă, nuntă, bebe, nepoţi. Nu avea alte aşteptări şi nici dorinţa unui activism al vieţii mai înalt. Ea încerca să se comporte în mod obişnuit cu El, dar El nu mai era acolo. Într-o zi, a venit de la muncă şi şi-a împachetat lucrurile.

- Eu plec, i-a spus El sec.

Luată prin surprindere, izbitura vorbelor lui nu reuşi să aibă un impact pe moment. Răspunse calmă, dar ca şi teleghidată:

- Bine. Unde? Pentru cât timp?

Se uită pentru o ultimă oară la Ea. Purta o bluza largă, lungă până spre genunchi, avea părul prins neglijent într-o coadă în vârful capului şi papucii cu elefănţei, pe care El îi dăruise în urmă cu un an. Simţi un gol profund în stomac, trase aer în piept pe gură, se întoarse brusc cu spatele la Ea, îşi luă geamantanul şi ieşi pe uşă. Zgomotul de la trântitul uşii când aceasta s-a închis cu putere în urma lui, din pricina curentului fiind şi ferestrele deschise, a trezit-o la realitate.

Peste câteva luni, drumul înainte i se aşternea plin de amintirea lui. Umbra paşilor lui în dreptul ei o însoţea pretutindeni. Fiecare colţişor din casă ori din locurile preferate era încărcat atât de mult de prezenţa lui. Nu avusese curajul să spună nimănui ce s-a întâmplat. Îşi schimbase numărul de telefon fix pentru a nu i se cere explicaţii. Oricum nu ar fi ştiut ce să spună. Se minţea singură, îl aştepta până noaptea târziu. Nu îşi luase toate lucrurile. În dulap mai atârna vreo cămaşă, în maşina de spălat vreo pereche de şosete, pe balcon uleiul pentru maşină. Pentru Ea, timpul se oprise în loc. Nu era în stare să se întrebe de ce, să îl caute (nici nu ar fi ştiut unde), se temea de eventualele descoperiri. Se ducea la muncă, venea acasă, se uita la infinit pe albumele cu poze din primii ani de când s-au cunoscut, făcea câte o baie, mânca dacă reuşea, în faţa televizorului, apoi se culca.

Praful se adunase pe rafturile bibliotecii într-atât încât puteai scrie sau desena pe el. Era haos în casă, însă nu îi păsa. Nu avea energie pentru a se îngriji şi de aspectul acesta. Era îndeajuns că merge la muncă, îşi spala şi îşi calca hainele pentru a doua zi. În weekend zăcea în pat uitându-se pe pereţi ori urmărind ceasul atârnat pe perete, lângă tabloul cu fotografia lor. În seara aceea însă, se plictisise de suferinţa ei tăcută. Începu să strângă din lucruri, să dea cu aspiratorul, să spele pe jos, apoi să plângă în hohote, deschizând din nou aspiratorul, pentru a estompa zgomotul plânsului spasmotic. După o repriză eliberatoare de plâns, se uită în oglindă, se spălă pe faţă, apoi începu să cureţe compulsiv prin toată casa. Dintre rafturile cărţilor şterse de praf zbură pe podea biletul la concertul lui Emeric Imre.

Concert Emeric Imre

Se uită la bucata de hârtie şi aproape că nu îi venea să o atingă. Să îl arunce? Culmea era că data desfăşurării concertului era mâine. Ziua următoare a numărat secundele până a putut pleca de la muncă. A luat un taxi şi s-a oprit în faţa intrării de la Aida Caffe and Dreams. Încremeni. Pe trotuar stătea rezemat de perete El. Părea extrem de abătut, era singur şi cu o şapcă trasă bine peste cap. Se apropie cu paşi nesiguri de El şi, ca şi cum nu ar fi trecut cele câteva luni de când plecase, îl luă în braţe, iar El începu să plângă.

Nu schimbară nici o vorbă, dar intrară la concert ţinându-se de mâna şi fredonară, abţinându-şi cu greu lacrimile, “Nebun de alb” sau “Noapte de unul singur”. La finalul serii, se întoarse alături de Ea acasă. A doua zi, hainele şi bagajele lui îşi reluară locul prin dulapuri, cuminţi. Viaţa continuă să se scurgă lin, fără alte piedici. Peste încă vreo câteva luni, fără a pune Ea întrebările, primi totuşi răspunsurile. A plecat pentru că s-a temut că o va face să sufere enorm. Era suspect de melanom. Rata de supravieţuire nu era încurajatoare. Nu dorea să o facă să treacă prin chinul de a-l vedea degradându-se treptat din pricina tratamentelor intruzive, ori să îi răpească fericirea idilică petru viitorul lor în felul acesta. A preferat să plece. Iar Ea a avut suficientă răbdare să aştepte şi să creadă în El şi în ei. Ca prin minune, după acele luni petrecute separat de Ea, analizele au ieşit perfect, oferindu-le din nou șansa la fericirea vieţii petrecute în doi.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu fericit cu copil

Vindecare de Vară

Peisaj de toamnă

Era ultima zi de vară. Septembrie intra glorios prin ferestre. Vântul îşi schimbase deja intensitatea, trecând pe acorduri triumfale de toamnă. Soarele se zbătea printre nori, bucurând prin razele lui oamenii ce au amânat concediul pentru după perioada estivală. Se simţea în aer nostalgia faţă de vara ce tocmai avea să se încheie. Oamenii păreau dintr-o dată mai serioşi, mai scorţoşi. Rochiile vaporoase ale doamnelor ori ţinuta vestimentară sumară justificată prin temperatura de afară, a fost ca prin minune înlocuită de pe o zi pe alta cu sacouri, pantaloni la dungă. În locul genţilor pentru plajă, s-au ivit la braţul femeilor serviete ori poșete elegante. Papucii confortabili şi extrem de coloraţi au fost aşezaţi cu grijă prin unghere ale caselor, ce vor fi curând uitate până vara viitoare.

- E ca o beţie din care te trezeşti! îşi spuse El pentru sine în gând. Vara te îmbată prin vise pe cale să fie îndeplinite, vacanţe exotice cu plaje de azur, libertatea de a te trezi când vrei, renunţând victorioşi la alarma succesivă de la mobil, iubiri neprelucrate deocamdată în fabrica de iluzii, soare incomensurabil şi inimi pulsânde în vibraţiile verii, pe măsură.

- Închideţi, dom’le, geamul ăla, că mă trage curentul!

Trupă rock

Deschise ochii larg şi i se înfăţişă o individă pe la vreo patruzeci de ani, care comenta ea ştie de când. El nu prinsese decât partea cu acel “curent malefic”. N-o băgă în seamă câtuşi de puţin, nici măcar o grimasă nu simţea că îi poate adresa. Metroul era supraaglomerat. Își băgă ostentativ în urechi căștile de la Panasonic care acopereau în totalitate sunetul de fundal, privind-o fix pe cea care i-a întrerupt firul gândurilor. Bolborosea în continuare. Nu o auzea. Stătea în picioare, ţinându-se de unul dintre mânerele agăţate pe bară. Chitara electrică, în combinaţie cu tobele erau demenţiale. Nu reuşea să se dezmeticească dimineaţa decât prin melodii rock de la Parkway Drive, trupa lui preferată. Măcar îi diminuau din furia ce o simţea crescândă din pricina aglomeraţiei ori a vreunei babe trasă de curent. Dacă l-ar fi rugat politicos, i-ar fi închis geamul. Stai, de ce îi dădea atâta atenţie!? Din plictiseală probabil.

Oameni în metrou

La Unirii coborâră majoritatea. Se lungi şi el pe un scaun, lăsându-şi picioarele să atârne. Era somnoros încă. Închise ochii, cu speranţa eventuală că nu va adormi până la Aviatorilor. Norocul neadormirii lui, că să-i spunem cumva, a fost o tânără care s-a împrăştiat pe jos, din pricina picioarelor lui, împiedicându-se mai mult sau mai puţin cu graţie. Deschise ochii râzând de data asta. Nu ştia de ce râde, se uita la Ea cum îşi adună lucrurile de pe podeaua motroului şi râdea.

- Râd ca fraierul! Scuze! Ai nevoie de ajutor?

- Nu, eu îmi cer scuze, am fost neatentă, mă gândeam în altă parte, nu m-am uitat pe unde merg. Sper că nu te-am călcat rău! îngăimă tânăra în mod grăbit.

- Ah, nu! Cred că aveam nevoie de un şoc, să mă trezesc... începu El.

- Din Vară! continuă Ea.

Discuţia fu atât de plăcută, încât seara au petrecut-o împreună. O ieşire în Centrul Vechi plus două îngheţate aromate cu topping de căpşuni pentru Ea şi ciocolată pentru El, plus un trandafir roşu închis şi un sărut fierbinte, egal cu reţeta perfectă pentru “Vindecarea de Vară”.

Autor: Corina Diaconescu

Toamna pe lac

Idilă la locul de muncă

Cuplu la răsărit

Perlele se rostogoliră cu clinchet pe noptiera ce le aştepta. Cerceii le urmară. Rochia ateriză leneşă lângă pat, un pantof peste ea, celălalt pe lângă uşă. Aşternutul patului rămăsese mototolit de noaptea trecută. Nu avusese chef să îşi aranjeze patul în acea dimineaţă. De fapt, nu pricepea utilitatea de a face patul nicicând, însă se supunea acestei reguli ori când venea maică-sa în vizită la Ea, ori când ştia că El va rămâne peste noapte. Altfel, era timp pierdut. Pentru ce să piardă vremea aranjând locul, unde în câteva ore ar fi urmat să se întindă din nou? Care e treaba? Pereţii casei, de unii singuri nu suportau patul nefăcut? Ori biroul plin până la refuz de cărţi lăsate deschise s-ar fi supărat că patul nu este la linie? Florile uitate să fie udate ar fi comentat ceva în legătură cu acest aspect?

Veioza pâlpâia, probabil becul urma să se ardă, astfel încât o stinse şi se ghemui în pat. Era foarte obosită, somnul a cuprins-o numaidecât. Era semiațipită şi se încălzise plăcut sub pătura pufoasă, când muzica de la radioul din bucătărie porni brusc. Nu îşi amintea să îl fi deschis. În fine, nu mai conta. Îi era mult prea somn pentru a face efortul de a se da jos din pat şi a-l opri. În plus, melodia franţuzească ce se auzea în surdină, era printre preferatele ei. Uitase să tragă draperiile. Lumina lunii, de obicei plăpândă, acum pătrundea violent prin fereastra deschisă larg în dormitor, luminând fiecare colţişor al camerei. Adormi în ciuda acesteia.

Asumarea relaţiei

El aştepta nerăbdător la calculator, cu telefonul prin apropiere. Petrecuseră o seară fantastică la petrecerea aniversară a companiei unde cei doi lucrau. Ritmurile ameţitoare ale muzicii, mai ales după câteva pahare în plus, îi transformaseră pe ceilalţi invitaţi în simple marionete ce râdeau şi nu se potriveau cu peisajul.

Petrecerea firmei

Oamenii, care în mod obişnuit îi vedeai la cravată şi costum, ori doamnele ce nu aveau timp nici pentru un salut pe coridor, acum erau împleticiti, nesătui şi strigător de comici prin apropierile ciudate dintre ei, ori ţinutele extravagante. Doar că ceilalţi nu contau. Ea fusese ravisantă în seara aceea. Rochia ei era tulburătoare pentru privirile fiecărui bărbat prezent la eveniment. Lui îi părea imposibil să mai joace rolul angajatului perfect la muncă, pentru ca doar la sfârşit de săptămână să o poată strânge în braţe denumind-o “Iubito...”.

Ea se temea ca El să nu se simtă complexat de poziţia ei superioară în firmă, dar nu prea i-ar fi păsat dacă s-ar fi aflat despre relaţia lor. Se simţea pregătită pentru o nouă etapă a relaţiei lor, dar nu şi-ar fi dorit nici ipostaza în care să îl forţeze să avanseze. Să îl roage Ea să se vadă mai des ori să se afiseze împreună, îi părea o chestiune dificilă.

El considera că Ea s-ar fi simţit aiurea să se afle în firmă că e iubitul ei de aproape un an, ori să rămână mai des noaptea la Ea sau să îi propună o vacanţă împreună. Ea era suficient de distantă în timpul săptămânii cât să o considere “şefă”. Avea nevoie însă de mai mult, la 34 de ani nu mai simţea nevoia de alergat din floare în floare, deşi era un tip bine şi El. O dorea pe Ea. Îi strecurase în poşetă cutiuţa cu inelul, ce ar fi trebuit să fie un simbol al asumării relaţiei lor. Cutiuţa roşie catifelată o ascunsese într-o pungă de jeleuri. Erau preferatele ei. Nu a avut curajul de a i-l oferi personal. Nu putea anticipa cum ar fi reacţionat. Acum aştepta, dar aşteptarea părea interminabilă.

Aşteptarea a meritat!

Ea a dormit incredibil de bine. Dimineaţă, la birou, nu a trădat prin înfăţişare orele totuşi puţine de somn. El se frământa şi nu avea chef de muncă. Ziua s-a scurs greu pentru El şi în mod obişnuit pentru Ea. Punga cu jeleuri rămăsese neatinsă în poşeta ei de ocazie pentru încă vreo două luni dezamăgitoare pentru El. Pentru că Ea nu aducea vorba deloc despre inel, El s-a simţit extrem de amărât. A continuat să se poarte normal, dar inima lui era rănită.

Când tensiunea aproape atinsese apogeul, El chiar tatonând serios ideea demisiei, Ea a apărut zâmbitoare la birou, mestecând ursuleţi coloraţi şi zemoşi, purtând inelul dăruit de El.

Autor: Corina Diaconescu

Inel de logodnă

Pe traseu spre Cabana Curmătura

Cabana Curmătura

În Braşov, la a nu ştiu câta vizită, Biserica Neagră era închisă. Parcă e veşnic în renovare. Afişul de la intrare anunţă un concert la orgă. Ar fi fost interesant să îl vedem, deşi mă îndoiesc profund că băieţii cu care am plecat în drumeţie s-ar fi dovedit încântaţi de idee. (Cine ştie? Poate curând voi reface traseul cu vreo fată. Acum nu ştiu cât va avea ea rezistenţă la urcare şi nici dacă va fi aceeaşi caterincă pe drum, dar parcă ar merita drumul şi dintr-o altă perspectivă. Deocamdată am plecat împreună cu încă 3 băieţi.) Zidurile impunătoare, de o înălţime impresioantă de 89 metri, încărcate de istoria mai mult sau mai puţin blândă (invaziile tătare ori turceşti, cutremurele ori Marele Incediu din 1689), sunt în continuare păzite de statui, care, privite îndelung, îţi produc fiori. Ciorile care se strâng şi croncăne în jurul ei întăresc misterul arhitecturii gotice.

Trenul spre Zărneşti e arhiplin. Am impresia că toţi s-au găsit să plece fix unde mergem noi și că întreaga înghesuială din tren s-a produs pentru a mă enerva pe mine. Ştiu că nu sunt rezonabil cu acest gând iraţional. Asta nu mă împiedică însă să îl am. Aveam în mine nevoia de munte mai nebună decât orice altceva. Să urc, să mă lupt cu oboseala, să îmi înfrunt temerile şi să îmi depăşesc limitele ca apoi să simt că inspir aerul nepervertit de oraş, că sunt o părticică infimă din învelişul norilor de pe creastă, iar soarele-mi surâde jucăuş, prelingându-şi razele pe sticla îngheţată de bere, scoasă proaspăt din pârâu.

Mi-am dorit mult bocancii pe care îi port acum, unii şmecheri de la Salomon, au fost un cadou fantastic de ziua mea. Îmi ţin piciorul fix şi nu mai alunec în toate direcţiile ca în alte dăţi. Rucsacul e încărcat cu bere din oraş. După ce trecem de Prăpastiile Zărneștilor, ameţitor spectacol de forme încrustate în stânci, ajungem la Fântâna lui Botorog. Îmi umezesc palmele şi îmi clătesc faţa, stropindu-mi şi tricoul. Mă răcoresc cu apă îngheţată de izvor. Trag o ţigară rapid, ceilalţi se pozează, apoi, după un traseu de o oră jumate marcat cu bandă albastră, facem popas în Poiana Zănoaga.

Poiana Zănoaga

Aici, ne întâmpină un peisaj desprins din cărţi: iarbă de un verde crud, turmă de oi însoţită de un cioban zdrenţăros, călare pe un cal alb spălăcit. Striga cât îl ţinea gura: "Cea, Gică!" Nu lipseau nici dulăii fioroşi. M-a atras ţipătul Ei de spaimă.

- I-ai de aici, mi-e frică! Pleacă! Uşi! Marş!... Nu mai râdeti, mă! Pe bune, mi-e frică rău!

- Hai, fată, că nu muscă! Sunt obişnuiţi cu oamenii! zise încrezătoare prietena ei mai curajoasă. Asta până când lătratul unui lăţos a făcut-o să fugă rapid spre grupul cu care venise. Ea rămăsese singură, aproape plângând. Mie mi se părea de asemenea amuzant că s-au speriat în halul ăsta de lătratul unui câine. Părea ofticată că ceilalţi făceau mişto de ea. Eu eram ud şi încurcat. Pe de o parte m-aş fi băgat în seamă cu Ea, pe de alta mi-aş fi văzut de drum.


Băieţii o luaseră deja înainte. Pesemne că mă anunţaseră, dar cine mai era atent? Blondina cu ochi albaştri părea atât de neajutorată şi firavă încât nu m-am putut stăpâni să o întreb:

- Eşti bine?

Nu mi-a răspuns. Mi-a aruncat o privire ciudată şi s-a îndepărtat. I-am prins din urmă rapid pe băieţi, nici nu m-am mai uitat la marcaje. Râsul lor era îndeajuns pentru a-i găsi. Erau câţiva buşteni dărâmaţi pe drum, iar la un moment dat, ora de mers până la Cabana Curmătura părea interminabilă. Din senin s-a iscat o furtună magnifică. Cerul s-a întunecat într-o secundă. Fulgerele desenau contururi incredibile, atât de aproape parcă de noi. Tunetele răsunau adânc în inima munţilor. Pelerina de ploaie nu îmi mai încăpuse în rucsac, aşa încât ploaia m-a făcut varză instant. Am grăbit cât am putut pasul. Şi... din nou ţipătul acela deja cunoscut:

- Mi-e frică! Mi-e frică, nu mai vreau! Eu cobor!

Cabana Curmătura

Era fata de mai devreme. Prietenii ei se pare că nu mai tolerau greutatea ei în urcuș, precum nici fricile mai mult sau mai puţin justificate. Plouă. Şi atât. E munte, e vară şi e fantastic că am ajuns atât de departe. Refugiul de la Salvamot era aproape. Le-am zis băieţilor că ne vedem acolo şi m-am dus mai cu tupeu de data asta spre fiinţa aceea atât de mică, blonduţă, udă din cap până în picioare şi speriată. Amărâtă din pricina atitudinii amicilor ei, le făcu în ciudă şi acceptă să urce în continuare până la cabană. Nu era o fată prostuţă, dar nu era nici o iubitoare înrăită a muntelui. I-am oferit braţul meu protector şi ne-am trezit curând urcând de mână ultimii paşi pe cărarea care dădea spre cabană. Nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat când au "sărit" pe ea Sira si Muki, cei doi câini uriași, rasa Saint-Bernard, care te întâmpină când ajungi la Curmătura.

Sira

Au căscat nişte ochi prietenii mei, de am murit de râs. Apoi grupul ei, care părea invidios. Ea nu era plictisitoare şi, în general, nici plângăcioasă (aveam să aflu asta mai târziu). Era incredibil de frumoasă şi era nimic mai puţin decât viitoarea mea soţie (şi asta am aflat-o mai târziu).





Autor: Corina Diaconescu

Cabana Curmătura - vedere de pe Creasta Pietrei Craiului

A fost odată ca niciodată

Bătăile ceasornicului anunţau ora cinei. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. Stăruia cu privirea asupra toaletei deosebite pe care ar fi trebuit să o poarte în seara aceasta. Era atât de straniu să se gândească la sine sub titulatura de prinţesă. Se cuvenea să îmbrace rochia aceea diafană, cu voaluri din mătase naturală şi danteluri curgătoare. Fruntea îi va fi fost acoperită în curând de coroniţa grea, sculptată la comandă în mod special pentru Ea. Pantofii strălucitori cu tocuri înalte o aşteptau în colţul camerei. La cei 18 ani neîmpliniţi, încă nu avea introiectata conştiinţa şi responsabilitatea rangului ei social. Era doar o copilă veselă, ce reuşea să coloreze încăperea nu doar prin frumuseţea vârstei, dar şi prin acuarelele inocenţei sufleteşti.

Regele se mândrea cu Ea. Desigur, el şi-ar fi dorit un moştenitor de sex masculin, dar micuţa prinţesă i-a cucerit inima de la primul gângurit însoţit de surâs. Din nefericire, nu avea timp să o însoţească foarte mult în procesul ei de creştere şi nici obiceiurile vremii nu ofereau accesul regelui-tată la educaţia şi viaţa tinerei prinţese. Îi părea că nu o cunoaşte şi asta îl durea.

O vedea şi comunica cu Ea mai des la evenimentele formale, unde comportamentul ei era, de asemenea, formal. El îşi dorea să vorbească cu fetiţa care zburda după veveriţe prin grădina regală, cu cea care alinta florile prin mângâierile şi sărutările ei, cu cea care se lăsa pierdută în reverii, în braţe cu o carte. Vroia să ştie ce gândeşte, ce îşi doreşte. Aflase de la un paj de încredere că tânăra prinţesă se poate chiar să se fi îndrăgostit.

Balul mascat

Sala cea mare a castelului era decorată cu mii de flori. Candelabrul atârna impunător. Balul mascat al primăverii găzduia cele mai dorite momente ale anului. Valsurile făceau perechile de dansatori să pară că plutesc pe podeaua lăcuită. Prinţesa aştepta acordul subtil al tatălui să danseze cu El. Nerăbdarea de a-l vedea în seara aceea o făcuse să resimtă trecerea timpului greoaie, numărând secundele, până când El o va îmbrăţişa sub pretextul paşilor de dans.

Tânărul cavaler îi declară cu emoţie iubirea, simţind arzătoare privirea tuturor asupra lui. Era o onoare incredibilă să danseze cu prinţesa. Nu dorea decât îngheţarea timpului în loc, cu mâna ei firavă prinsă în palma lui. Ştia că de mâine nimic nu va mai fi la fel. O privea şi o simţea mai fragilă decât o căprioară în bătaia puştii vânătorului. Tatăl ei, regele, împreună cu armata degajată la castel, nu ar fi rezistat asaltului ce ar fi urmat mâine. Şi-ar fi dorit să îi spună, să o răpească, să plece cu Ea în lume, să îşi facă un alt rost, chiar cu preţul de renunţare a vieţii confortabile de cavaler...

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa

- Hai, mă, tati! Pe bune? Zici că e o scenă din Game of Thrones!

Pe tatăl fetiţei îl bufni râsul, o mângâie pe căpşor, o înveli mai bine şi o întrebă:

- De unde ştii tu de filmul acesta? Nu e chiar pentru copii!

- Nimic nu ştii, mă, tati! M-am jucat de o grămadă de ori cu copiii din faţa blocului de-a tăiatul capetelor, de-a zburatul pe dragoni, de-a magia! Povestea ta-i plictisitoare! Mâine vreau alta, cu mai multă acţiune! Nu mai e la modă răpitul prinţesei! zise micuţa fetiţă oferindu-i tatălui ei pupicul de noapte bună.

Tatăl se retrase în cameră, strecurandu-se în pat alături de mama micuţei.

- Tu mai crezi, iubito, în prinţi şi prinţese? Mai crezi în poveşti?

Soţia îl îmbrăţişă şi îl sărută plăpând.

- Eu zic că noi ne trăim povestea chiar acum. Nu om fi trăit noi în vremea cavalerilor şi a prinţeselor, dar tu eşti şi vei rămâne Prinţul meu! În noaptea aceea, micuţei prinţese i se mai făuri un frăţior.

Autor: Corina Diaconescu

Măști sentimentale

Pudra mată acoperea nu doar imperfecţiunile feţei, ci şi cearcănele cauzate de lungile nopţi albe. Fardurile colorau în nuanţe vii pleoapele suferinde pentru neîndeplinirea rolului lor esenţial. Ar fi trebuit să acopere ochii prin clipire, doar pentru câteva milisecunde, doar ca apoi să le permită să vadă un infinit al posibilităţilor. Ele însă se îmbrăcau strălucitor şi amăgitor cu fardurile aplicate de mâna tremurândă, păcăleau mulţimea, dar nu şi pe Ea. Se uita în oglinda uriaşă şi îi părea că nu este ca şi însemnătate nici cât un fir de praf mişcat din locul lui de un pas grăbit şi zburând către luna palidă din noaptea vieţii sale ce, cruntă, se arăta fără de final. Gesturile erau ferme doar datorită dobândirii automatizării lor în timp. Creionul de contur roşu aprins schiţa un zâmbet perfect. Hainele o transformau, fără urme de ezitare, în eroina dorită de public. Îşi aranjă cu grijă recuzita pentru spectacolul din seara aceea, apoi ieşi din culise cutezătoare în mers, cu capul şi privirea înainte, zâmbind seducător spre mulţimea publicului adunat pe scena de teatru improvizată din parc.

Încăpățânarea unor decizii nedorite

Urma să joace acest spectacol pentru încă cel puţin două stagiuni. Nu ar fi putut să renunţe la profesia ei. Era un amestec fatal de plăcere, dăruire, dobândire a viselor materializate în realitate. Reuşise să fie Ea în lumina reflectoarelor, aşa cum îşi închipuia de mică. Drumul străbătut până la rolul principal a fost anevoios, cu multe împiedicări urmate de ridicări glorioase. Nu se vedea făcând altceva, scena era casa ei, familia ei, viaţa ei. Problema majoră era doar prezenţa lui. Avuseseră o relaţie tumultoasă vreme de trei ani.

Aventura, călătoriile, spontaneitatea, iubirea împărtăşită cel puţin la nivel declarativ erau sinonime cu ei. Petru El, însă, a apărut o altă ea, iar Ea nu a fost dispusă să ierte. Juca în continuare alături de El, se atingeau, se îmbrânceau, se sărutau, precum cerea rolul, însă în afara scenei se comportau ca doi străini. Nu se salutau nici la venire, nici la plecare. Repetau mecanic, iar dacă aveau ceva de comunicat unul altuia apelau la costumieră, o femeie plinuţă şi jovială, ce avusese un rol important în conturarea poveştii lor de amor.

El o ura. Ura momentul în care s-a lăsat condus acasă de cealaltă, ura nestăpânirea lui, ura amintirea prostiei lui şi o ura pe Ea pentru că nu i-a oferit iertarea. El şi-ar fi dorit să plece, să nu mai o vadă, să nu îi permită să savureze triumful vizionării suferinţei lui, în schimb mai dulce se trăia răzbunarea. Suferea El, dar suferea cumplit şi Ea. Uneori o auzea plângând în cabina ei. Impulsul lui ar fi fost să deschidă uşa, să o ia la pieptul lui, să îi spună eliberator prin fierbinţeala sinceră a lacrimilor abținute cu greu de atâta vreme, că o iubeşte şi nu mai reuşeşte să mai stea fără Ea. În schimb tăcea, iar când o întâlnea se purta mai rece decât iceberg-urile de la Pol.

Noaptea eliberatoare

Ea stătea doar acasă când nu era la muncă. Prietenii lor erau comuni. Singură nu se simţea în stare să iasă. În nopţile insomniace a putut să îşi blesteme de infinite ori încăpăţânarea de a nu îl ierta. Nu putea da înapoi, şi-ar fi călcat pe demnitate. În noaptea răvăşitoare şi plină de regrete a recentului lor spectacol, îşi turnă vin roșu dulce într-un pahar cu picior, îşi despleti părul, strâns până atunci într-un coc elegant, se dezbrăcă şi intră în baie. Cada era umplută deja cu apă fierbinte. Lăsă uşa deschisă, astfel încât să audă dacă telefonul va suna. Ştia că nu va suna, dar şi-ar fi dorit să sune. Desigur, nu aştepta apelul de la mama ei sau prietena ei cicălitoare, ci vocea lui la capătul celălalt al firului. Înghiţi o picătură din vin, puse paharul pe marginea căzii şi se abandonă gândurilor nestăvilite înfricoşătoare:

“Cum ar reacţiona dacă i-ar cere să se întâlnească? Cum ar fi dacă l-ar săruta din nou în vârful muntelui acoperit de nori pufoşi? Cum ar fi dacă s-ar scălda împreună din nou pe o plajă pustie? Cum ar fi dacă El ar considera absurd totul??? Fir-ar să fie! A uitat-o? Chiar s-a terminat totul?... Dă-o dracului de demnitate!”

Ieşi vijelios din baie, udă, plină de spumă şi se repezi la telefon. Din păcate, El nu răspunse la apel. Oare ce s-ar fi aşteptat? Începu să plângă. El îşi uitase telefonul acasă. Plecase grăbit, pe jos, prin ploaie să îşi limpezească gândurile. Se hotărâse. Trebuia să o aibă înapoi. Ea îşi puse căştile pe urechi, porni muzica lor specială, pe care o ascultau mereu tare, apoi se băgă în pat, cu pătura trasă bine până peste urechi. Inima lui bătea atât de tare, încât se aştepta să îi iasă din piept din moment în moment. Încă avea cheia de acces la bloc, cea de la uşă i-o înapoiase. Intră în bloc, urcă scările două câte două, aşteptând cu nerăbdare să o strângă în braţe şi sună la uşa... Degeaba... Ea nu răspunse. Oare ce s-ar fi aşteptat? Ştia că Ea nu îl va primi înapoi. Plângând şi fără să mai ţină cont de nimic se aşeză pe prag. Într-un târziu, adormi acolo.

Când Ea a ieşit pe uşă, somnoroasă şi amărâtă de dimineaţă, l-a găsit... Spectacolul vieţii abia începe. Cortina nu cade pentru final, ci pentru un nou început.

Autor: Corina Diaconescu

Prieten dedicat

Cele mai frumoase experienţe le-a trăit alături de El. Nu s-a dezlipit de Ea nici după ce l-a dat afară în stradă, la insistenţa colegilor de apartament, nici când ploua, iar umbrela nu era suficientă pentru doi, nici când Ea nu avea chef de El şi îl respingea, punând pe primul plan activităţile ei cotidiene. El era întotdeauna în preajma ei, fiind gata la orice oră să îi primească mângâierea ori vărsarea nervilor acumulaţi peste zi, la muncă.

O altă perspectivă

De-a lungul anilor a urmărit-o, cu dragoste adevărată prin ochii larg deschişi şi umezi, cum şi-a croit cărări prin viaţă: primul sărut, primele lacrimi vărsate dintr-un dor neînţeles, prima noapte lipsită de acasă şi grijile cumplite ce şi le-a făcut, primele minciuni în faţa prietenilor şi familiei, pentru a ascunde de fapt, suferinţa provocată de neîmpărtășirea sentimentelor. Dintr-o timidă fetiţă, care se ascundea adeseori în spatele lui, în momentul în care se întâlnea cu vreun grup de oameni, se transformase într-o tânără independentă şi mult prea încrezătoare în cei de care se temea odinioară. 

Părea că îl uitase. Rareori îi mai vorbea sau îi oferea atenţie. Nu ştia cum ar putea schimba situaţia sau să îi semnaleze că îi lipseşte mult. O privea doar îndelung, cu ochii trişti şi se mâhnea mai tare când o vedea sfâşiată de vreun alt amor copilăresc. Încerca să o conducă în locurile dragi, când ieşeau la plimbare, sperând să o înveselească. I-ar fi arătat cum grădina cu tufe de trandafiri a căpătat o altă înfăţişare, cum lacul, unde Ea obişnuia să se întindă pe iarbă şi să citească, s-a transformat într-un curcubeu turistic, cum teiul cel înalt din capătul străzii şi-a pierdut din ramuri, cum doamna de la etajul 2, din vila de pe colţ, care mereu vorbea cu ei când treceau pe acolo, a devenit o bunică împlinită cu doi nepoţei. Numai că Ea părea grăbită... mereu. Nu mai avea timp şi pentru El. El se simţea ca un obiect decorativ în casă, însă rezista... o iubea!

Dorința de a crește

Ea îşi dorea cu obstinaţie să crească şi să abandoneze cumva tot ceea ce ţinea de trecut. Provenea dintr-o familie destrămată, în care suspinele mamei ei nefericite deveniseră zgomot de fundal pentru urechile ei. Tatăl ei se recăsătorise şi nu prea mai trecea pe acasă. El era acolo, însă nu îi era de ajuns. După ce s-a angajat, s-a mutat cu chirie cât a putut de curând. A fost extrem de bucuros să o însoţească. Păcat doar că nu locuiau singuri, nu îşi permiteau, aşa încât în celelalte două camere ale apartamentului stăteau două perechi. Ei stăteau în camera cea mai mică, însă parcă cea mai cofortabilă. Nici nu mai conta, atâta timp cât erau împreună.

În acea zi geroasă de ianuarie, El avea un sentiment neplăcut de anxietate. Nu mai putea sta în casă, aşteptând. Nu îşi putea lua gândul de la Ea. Era ca şi cum l-ar fi strigat, fiind sigur că are nevoie de ajutor. A ieşit pe uşă alergând haotic prin zăpada înaltă de vreo 20 de cm. Picioarele i se împotmoleau şi resimţea frigul ce creştea ca intensitate. Nu conta! Trebuia să o găsească pe Ea! Verifică minuţios traseul pe care tânăra venea de obicei spre casă, apoi se îndreptă glonţ spre fântâna cu îngerul statuie din parc.

Acolo era! Mai frumoasă ca niciodată, ninsă peste capul dezgolit şedea pe banca acoperită de zăpadă şi privea în gol... asta până când îl văzu pe El! O bucurie nesperată o cuprinse şi se duse vioaie către El. Gândurile negre se estompară când îi simţi blăniţa udă şi îi văzu codiţa veselă agitându-se de bucurie pentru că a reuşit să o găsească. Îl mângâie, se jucă cu El ca pe timpuri, alergând prin zăpadă şi se întoarseră osteniţi, dar veseli, acasă.

Înţelesese că, în fapt, acasă înseamnă nu un loc unde să vii ori de unde să pleci, ci acasă este alături de fiinţele dragi şi de cei ce te iubesc, fie că ne referim aici la un Labrador Retriever auriu. Uneori, viaţa nu trebuie grăbită, ci savurată, pas cu pas, apreciind prietenii dedicaţi. Din puţin se poate naşte mult, când eşti dispus să vezi calea.

Autor: Corina Diaconescu