În onoarea unui suflet

Statuia unui înger

Gemea vântul, răsfirându-se printre oamenii înneguraţi. Un greiere firav îşi încerca concertul înnoptat printre picioarele mulţimii. Cerul era senin, luna imensă, însă întunecimea stăpânea prin durerea celor adunaţi acolo. Lemnul vopsit proaspăt din care fuseseră băncile construite întregea atmosfera încărcată. 

Ieşi afară nervos şi în pas rapid se îndreptă către spatele curţii Bisericii. Nu se mai putea abţine. Începu să plângă năvălitor, lăsând lacrimile să îi spele neputinţa de a-l aduce înapoi. Ridică ochii spre Cer, rostind în mintea lui cu voce pierdută acel “De ce?” inutil. Se calmă inspirând adânc, se şterse cu colţul mânecii de la cămaşă la ochi şi se întoarse în grup, pozând aparent ca fiind puternic...

Context nepotrivit de revedere

Ea îl privea timidă dintr-un colţ. Nu îl mai văzuse pe El de când mergeau în vacanţe împreună la bunici. Ieşeau pe uliţa prăfuită şi se alergau, jucau “Leapşa” ori “Ratele şi Vânătorii” sau “Adevăr ori Provocare”. Trecuseră ani buni de atunci. Nu îşi închipuia că îl va revedea în acest context nefericit. El era nepotul bărbatului în onoarea căruia se adunaseră toţi acei oameni. Ea era nepoata unei prietene apropiate de familie a acestuia. O bună perioadă a locuit în Cluj, terminându-şi studiile masterale acolo, apoi s-a mutat înapoi acasă, la Braşov. Nu avea nici măcar o lună de când revenise când a auzit de nefericitul eveniment. Îl ţinea minte pe Nenea, cum îi spuneau ei când erau mici, vesel şi plin de surprize pentru ei. Când oboseau după atâta joacă, se retrăgeau pe prispa casei, scoteau apă din fântână şi se răcoreau, iar Nenea nu întârzia să apară cu vreun motănel la ei ori vreun pumn de bomboane ori plăcinte cu brânză, cum numai soţia lui ştia să facă... Nu îi venea să creadă nici ei că nu a mai apucat să vorbească cu Nenea, ca pe vremuri, să îi povestească ce a mai văzut la oraş, ce a mai învăţat şi să îi ofere cadoul pe care demult îl avea în minte pentru dânsul.

El era şi mai afectat. Ai lui stingându-se de când era copil, Nenea le-a cam luat locul, fiindu-i tânărului aproape în fiece etapă a vieţii lui, asemeni unui părinte, ba cu o mustrare, ba cu un sfat. Nici măcar nu o sesizase pe Ea. Nici nu avea cum. În alt context, ar fi fost un mare prilej de bucurie revederea lor, acum însă nu avea ochi decât organizatoric, pentru cele necesare în seara aceea cumplită.

Ploaia torenţială încheie în următoarea zi traseul lui Nenea pe Pământ...

Revenind la viață

După cele câteva zile de liber, în care nu a fost în stare să facă absolut nimic, nici să mănânce, nici să doarmă, nici să mai vorbească cu alţi oameni, s-a întors la muncă. Secretara s-a îndreptat către El, şi-a exprimat părerile de rău, apoi i-a oferit ordinea de lucru din ziua respectivă. Printre teancurile de dosare rămase în urmă, găsi şi lista de apeluri nepreluate din zilele în care a lipsit. După o săptămână de întuneric, a fost primul zâmbet ivit pe chipul lui, datorită numelui ei, trecut grăbit pe un bileţel. Se închise în birou şi o sună, fără să ştie exact nici măcar ce îi va spune.

- Tu? Chiar tu? Cum de te-ai întors?

- Se pare că ţi-am dus lipsa! Am auzit că sunt prin oraş pe la noi băieţi de însurat şi m-am gândit să-i fac vreunuia o favoare! O bufni râsul, de la glumă deplasată ce i-a ieşit pe nerăsuflate din gură.

- Şi ştii că-s unul dintre ei? Nici El nu vorbea serios, însă măcar s-a mai destins după zilele de încordare maximă trecute.

A doua zi, Ea i-a oferit o machetă a unui vapor, ce ar fi trebuit să fie cadoul special pentru Nenea, care era pasionat de nave şi mare şi călătorii pe ţărmuri necunoscute şi mereu le spunea poveşti din tinereţile lui, când umbla zvelt la bordul vreunui vas, purtând mândru uniforma de Marină. Ştia de legătura specială dintre cei doi, astfel încât nimeni nu putea fi mai potrivit pentru cadou decât El.

Peste ani de zile, macheta vaporului încă îşi găsea loc pe noptiera lor, în amintirea celui ce a fost odată Nenea.

Autor: Corina Diaconescu

Machetă vapor

La pescuit

Răsărit la baltă

Mijitul zorilor s-a însoţit cu răcoarea dimineţii de septembrie întârziat. Frunzele începeau să îşi schimbe din culori, verdele proaspăt lăsând locul galbenului nuanţat. Ploaia de noaptea trecută lăsase vizibil urme. Erau multe crengi la pământ, parcă cedând căderea lor războindu-se cu vântul îndărătnic. Pământul era jilav. Parcase maşina cu greutate sub un copac, temându-se că nu prea va mai avea cum să o scoată din noroi netractată. Cauciucurile s-au învârtit în gol pentru câteva secunde bune, împroşcând cu noroi tot ce era împrejur. Noroc că nu avea cine să se plângă. Era singur, pe la 5 şi ceva dimineaţă, pe undeva pe malul bălţii Izvoarele de Giurgiu, la vreo 80 de km depărtare de Bucureşti.

Intenţia de relaxare

Culmea este că nu mai fusese niciodată la pescuit. De o perioadă însă i se repetau în cap vorbele unui coleg de la muncă. El era manager de raion la articole sportive, iar amicul lui merchandiser. Când nu aveau treabă peste măsură, mai pierdeau vremea vorbind nimicuri. Tipul vorbea cu un patos incredibil despre relaxarea pe care i-o aduc sâmbetele când merge la pescuit cu gaşca lui: că e linişte, că mai schimbă peisajul, că e doar omu’ cu natura, că s-ar redeştepta în el instinctele primare de vânător, că e superbucurie când ajunge acasă cu vreun crap ori ştiucă, că poa’ să stea cât vrea că nu îl mai admonestează consoarta... Şi-a zis să încerce şi El. Şi-a cumpărat ustensilele necesare pentru povestea asta cu pescuitul şi s-a pornit la drum, să găsească relaxarea promisă de colegu’. Nici nu ştia ce trebuie să cumpere. Ruşinat că nu cunoaşte termenii, i-a cerut vânzătorului: “tot ce trebuie, o surpriză pentru un amic de-al meu, eu nu mă pricep”.

Iată-l privind răsăritul! Purta un tricou alb polo şi nişte pantaloni trei sferturi subţiri. Habar nu avea dacă ar exista vreo ţinută specială pentru pescuit. Cert era doar că îi era frig, iar senzaţia de disconfort era atenuată doar de soarele roşiatic, ce acapara din ce în ce mai mult cerul, încă acoperit de nori cenuşii. Stătea şi se uita la soare. Se aşeză pe un ciot de copac retezat, iar curând clipele de visare favorizate de luciul apei i-au fost întrerupte de un pui de pisoi.

Pisoi negru

Auzi mieunatul firav de undeva dinspre iarba înaltă. Se duse timid spre direcţia de unde se auzea pisoiaşul plângând. Era mic şi negricios, cu o singură pată albă în formă de stea pe gât, singur şi speriat. Cum l-a zărit pe El, i-a sărit în palmă, torcând plăcut. Era ud mititelul şi mai zgribulit decât El. Nu avea inimă să îl lase acolo. Îl puse la piept, îl mângâie pe căpşor şi se întoarse la maşină, să dea drumul la căldură, să încălzească puiul.

- Dă-l naibii de peşte! şi-a zis, începând să radă de unul singur. Şi aşa habar n-am nici măcar să potrivesc momeala în cârlig, dar altminteri să asamblez la undiță tot ce trebuie... Mi-am găsit pisic! Nu a mai întârziat mult, când puiul a început să facă paşi pe banchetă, părând că îşi revine. A dat drumul la radio şi a plecat spre casă.

Drumul era liber, dar de nicăieri, din lateral, o maşină argintie i-a tăiat faţa. A pus frână brusc şi s-a cam smucit şi el şi pisicul.

Accident plăcut

- Fir-ar ei să fie de şoferi care nu cască ochii şi nu se asigură! Lasă micutule, sssttt... ajungem acasă! linişti El pisoiul. La nici câţiva km, aceeaşi maşină îl depăşi în trombă că mai apoi, la intrarea în Bucureşti, să nu păstreze distanţa regulamentară şi să îl accidenteze uşor în spate. Numai de asta nu avea chef... Coborî din maşină să evalueze paguba. Coborî şi şoferiţa. Când o văzu cât este de speriată, parcă i se anulară nervii pe Ea. În plus, avea nişte ochi căprui superbi. Păcat că erau plini de lacrimi. Au făcut schimb de date, El nu avea decât bara din spate îndoită foarte puţin, nici nu mai era nevoie de asigurare, dar părea un motiv bun de a o mai ţine de vorbă. A condus-o spre spatele maşinii lui să îl inspecteze şi Ea, când țuşti! Pisicul sus, dând din labute şi miorlăind fără sunet auzit din afară maşinii, la geam.

- Vaiiii! Ce drăguţ e! Cum îl cheamă? Pot să îl mângâi puţin?

Curând ieşirile lor au devenit obișnuința extraordinară de a petrece timp frumos împreună. Au mai trecut şi pe la baltă. A pescuit şi Ea... tot un pisoi... probabil fratele.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu la pescuit

Bună dimineața, Realitate!

Cuplu în rutină

S-a trezit pe la 3 noaptea speriată. Visase urât. Nu îşi amintea ce, însă avea frica impregnată în inimă, alături de un gol în stomac. Era ca şi cum ceva rău ar fi urmat să se întâmple. Coborî din pat uşor, încercând să îşi regleze ritmul bătăilor inimii. Contactul tălpilor ei cu parchetul rece îi produse un nou fior pe şira spinării. Făcu câţiva paşi, iar în urma ei, pătura alunecă cu zgomot pe jos. Se întoarse brusc către pat, apoi se repezi către întrerupător şi aprinse lumina. El dormea liniştit. Se răsuci pe partea cealaltă. Stinse lumina pentru a nu-l trezi şi merse în bucătărie. Îşi puse un pahar de apă şi mai rămase la o ţigară. Urmărea în gol acele ceasornicului şi scrumul înroşit din scrumieră. Se întoarse în pat, cu acelaşi sentiment de nelinişte.
 

El nu dormea, se prefăcea doar. Ştia că mâine era ziua în care îi va spune că Ea nu mai are aceeaşi semnificaţie în viaţa lui. Era o decizie pe care nu o luase cu uşurinţă. De fapt, nici nu era sigur că asta vrea, dar asta îşi pusese în gând să facă: să se despartă de Ea, care nu avea nici cea mai mică bănuială. Pentru Ea, ritmul vieţii decurgea normal. Habar nu avea ce gânduri s-ar putea naşte în mintea lui.

Viața în comun

Era al cincilea an de când locuiau împreună. Împărţeau banii în comun, găteau împreună, făceau cumpărăturile împreună, făceau curăţenie împreună. Păreau cuplul ideal. Ea aştepta cu nerăbdare cererea în căsătorie, El aştepta motiv de despărțire. Problema era că nu prea găsea. Frumoasă era, deşteaptă era, gospodină era... ce papuci mai voia?

Nu ştia nici El ori poate nu era în stare să recunoască faţă de sine că motivul principal al punctelor lui de derută în privinţa relaţiei era o altă Ea. Era prietena cea mai bună a colegei lui de birou. De vreo două luni, roşcata îşi făcuse obiceiul să ia prânzul cu aceasta, iar el mânca împreună cu colega şi colegii de departament de vreo doi ani.

Ispita

Apariţia cea nouă atrăgea privirile magnetic. Era scundă, tunsă scurt, blondă, cu ochi albaştri. Purta mereu fuste extrem de scurte şi cizme cu tocuri foarte înalte, strânse pe picior. Părea că iese la agăţat, nu la pauza de masă de la muncă. Firma lor avea contract cu un restaurat din apropiere, unde li se servea masa. Când intra Ea, devenea năuc. Vărsa ba paharul, ba vreun tacâm pe jos, ba cerea zgomotos încă o porţie de mâncare, ba se plângea că nu îi place cum e gătit. Se purta total caraghios.

Blondă cu păr scurt

Ea se aşeza la masă mereu lângă fereastră, împreună cu colega lui, îşi trăgea scaunul, apoi se aşeza picior peste picior şi începea să scaneze cu privirea încăperea. Când ajungea la El, o stare ciudată de excitaţie îl cuprindea instant. Continuă să mănânce, iar, în mintea lui, să fabrice planuri despre aventuri pe vreo insulă cu ape turcoaz, alături de blondina zvăpăiată, cu care până atunci nu schimbase o vorbă.

Trezirea

La şapte, sună alarma. Amândoi se treziră greoi. El avea emoţii. Ţinea la Ea, ştia că o va face să sufere, dar cumva era ultima lui aventură, încercare de a trăi mai intens, de a face lucrurile altfel decât în mod obişnuit şi ştia că nu ar fi putut să aibă ce îşi doreşte alături de Ea. Ea era perfectă, dar probabil confortul de a o şti acolo îl făcea să nu o mai vadă interesantă, ori cel puţin nu ca la început, dar alături de blondină... mamă-mamă, ce nebunii ar mai fi făcut!

- Iubito... am să îţi spun ceva! spuse El cu voce emotivă.

- Şi eu, iubitule! zise Ea cu ochii înlăcrimaţi, ieşind din baie.

- Hai, zi tu prima!

Ea izbucni în plâns şi îi sări în braţe.

- Sunt însărcinată! Uite testul! E pozitiv! Îţi vine să crezi?? O să avem un bebe!!!

Universul prăbuşindu-i-se în cap, realiză într-o secundă că era pe cale să distrugă tot dintr-o prostie. Dacă i-ar fi spus El primul ce avea de spus... 

Autor: Corina Diaconescu

Test de sarcină

Timp încremenit

Ceasul vieții

Se schimbase. Nu mai era bărbatul de care s-a îndrăgostit. Devenise un străin, cu ochii goi şi inima închisă. Habar nu avea ce se petrecuse cu El. Parcă peste noapte omul tandru şi iubitor se metamorfozase în corpul vorbitor, fără emoţii al celui ce se afla în faţa ei acum.

O scruta cu privirea din cap până în picioare când ajungea acasă, fără urmă de zâmbet, apoi nu o mai privea tot restul serii (asta dacă rămânea acasă). Îşi făcuse obiceiul de a ieşi extrem de des motivând lipsa de aer ori nevoia de mişcare. Nu ştia unde merge, nici de ce revine atât de târziu acasă. Auzise nişte zvonuri răutăcioase, dar nu simţea nevoia de a-şi da universul peste cap. În acel Univers se găseau El şi Ea, fericiţi pentru vecie, cu firul vieţii derulându-se fin: casă, nuntă, bebe, nepoţi. Nu avea alte aşteptări şi nici dorinţa unui activism al vieţii mai înalt. Ea încerca să se comporte în mod obişnuit cu El, dar El nu mai era acolo. Într-o zi, a venit de la muncă şi şi-a împachetat lucrurile.

- Eu plec, i-a spus El sec.

Luată prin surprindere, izbitura vorbelor lui nu reuşi să aibă un impact pe moment. Răspunse calmă, dar ca şi teleghidată:

- Bine. Unde? Pentru cât timp?

Se uită pentru o ultimă oară la Ea. Purta o bluza largă, lungă până spre genunchi, avea părul prins neglijent într-o coadă în vârful capului şi papucii cu elefănţei, pe care El îi dăruise în urmă cu un an. Simţi un gol profund în stomac, trase aer în piept pe gură, se întoarse brusc cu spatele la Ea, îşi luă geamantanul şi ieşi pe uşă. Zgomotul de la trântitul uşii când aceasta s-a închis cu putere în urma lui, din pricina curentului fiind şi ferestrele deschise, a trezit-o la realitate.

Peste câteva luni, drumul înainte i se aşternea plin de amintirea lui. Umbra paşilor lui în dreptul ei o însoţea pretutindeni. Fiecare colţişor din casă ori din locurile preferate era încărcat atât de mult de prezenţa lui. Nu avusese curajul să spună nimănui ce s-a întâmplat. Îşi schimbase numărul de telefon fix pentru a nu i se cere explicaţii. Oricum nu ar fi ştiut ce să spună. Se minţea singură, îl aştepta până noaptea târziu. Nu îşi luase toate lucrurile. În dulap mai atârna vreo cămaşă, în maşina de spălat vreo pereche de şosete, pe balcon uleiul pentru maşină. Pentru Ea, timpul se oprise în loc. Nu era în stare să se întrebe de ce, să îl caute (nici nu ar fi ştiut unde), se temea de eventualele descoperiri. Se ducea la muncă, venea acasă, se uita la infinit pe albumele cu poze din primii ani de când s-au cunoscut, făcea câte o baie, mânca dacă reuşea, în faţa televizorului, apoi se culca.

Praful se adunase pe rafturile bibliotecii într-atât încât puteai scrie sau desena pe el. Era haos în casă, însă nu îi păsa. Nu avea energie pentru a se îngriji şi de aspectul acesta. Era îndeajuns că merge la muncă, îşi spala şi îşi calca hainele pentru a doua zi. În weekend zăcea în pat uitându-se pe pereţi ori urmărind ceasul atârnat pe perete, lângă tabloul cu fotografia lor. În seara aceea însă, se plictisise de suferinţa ei tăcută. Începu să strângă din lucruri, să dea cu aspiratorul, să spele pe jos, apoi să plângă în hohote, deschizând din nou aspiratorul, pentru a estompa zgomotul plânsului spasmotic. După o repriză eliberatoare de plâns, se uită în oglindă, se spălă pe faţă, apoi începu să cureţe compulsiv prin toată casa. Dintre rafturile cărţilor şterse de praf zbură pe podea biletul la concertul lui Emeric Imre.

Concert Emeric Imre

Se uită la bucata de hârtie şi aproape că nu îi venea să o atingă. Să îl arunce? Culmea era că data desfăşurării concertului era mâine. Ziua următoare a numărat secundele până a putut pleca de la muncă. A luat un taxi şi s-a oprit în faţa intrării de la Aida Caffe and Dreams. Încremeni. Pe trotuar stătea rezemat de perete El. Părea extrem de abătut, era singur şi cu o şapcă trasă bine peste cap. Se apropie cu paşi nesiguri de El şi, ca şi cum nu ar fi trecut cele câteva luni de când plecase, îl luă în braţe, iar El începu să plângă.

Nu schimbară nici o vorbă, dar intrară la concert ţinându-se de mâna şi fredonară, abţinându-şi cu greu lacrimile, “Nebun de alb” sau “Noapte de unul singur”. La finalul serii, se întoarse alături de Ea acasă. A doua zi, hainele şi bagajele lui îşi reluară locul prin dulapuri, cuminţi. Viaţa continuă să se scurgă lin, fără alte piedici. Peste încă vreo câteva luni, fără a pune Ea întrebările, primi totuşi răspunsurile. A plecat pentru că s-a temut că o va face să sufere enorm. Era suspect de melanom. Rata de supravieţuire nu era încurajatoare. Nu dorea să o facă să treacă prin chinul de a-l vedea degradându-se treptat din pricina tratamentelor intruzive, ori să îi răpească fericirea idilică petru viitorul lor în felul acesta. A preferat să plece. Iar Ea a avut suficientă răbdare să aştepte şi să creadă în El şi în ei. Ca prin minune, după acele luni petrecute separat de Ea, analizele au ieşit perfect, oferindu-le din nou șansa la fericirea vieţii petrecute în doi.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu fericit cu copil

Vindecare de Vară

Peisaj de toamnă

Era ultima zi de vară. Septembrie intra glorios prin ferestre. Vântul îşi schimbase deja intensitatea, trecând pe acorduri triumfale de toamnă. Soarele se zbătea printre nori, bucurând prin razele lui oamenii ce au amânat concediul pentru după perioada estivală. Se simţea în aer nostalgia faţă de vara ce tocmai avea să se încheie. Oamenii păreau dintr-o dată mai serioşi, mai scorţoşi. Rochiile vaporoase ale doamnelor ori ţinuta vestimentară sumară justificată prin temperatura de afară, a fost ca prin minune înlocuită de pe o zi pe alta cu sacouri, pantaloni la dungă. În locul genţilor pentru plajă, s-au ivit la braţul femeilor serviete ori poșete elegante. Papucii confortabili şi extrem de coloraţi au fost aşezaţi cu grijă prin unghere ale caselor, ce vor fi curând uitate până vara viitoare.

- E ca o beţie din care te trezeşti! îşi spuse El pentru sine în gând. Vara te îmbată prin vise pe cale să fie îndeplinite, vacanţe exotice cu plaje de azur, libertatea de a te trezi când vrei, renunţând victorioşi la alarma succesivă de la mobil, iubiri neprelucrate deocamdată în fabrica de iluzii, soare incomensurabil şi inimi pulsânde în vibraţiile verii, pe măsură.

- Închideţi, dom’le, geamul ăla, că mă trage curentul!

Trupă rock

Deschise ochii larg şi i se înfăţişă o individă pe la vreo patruzeci de ani, care comenta ea ştie de când. El nu prinsese decât partea cu acel “curent malefic”. N-o băgă în seamă câtuşi de puţin, nici măcar o grimasă nu simţea că îi poate adresa. Metroul era supraaglomerat. Își băgă ostentativ în urechi căștile de la Panasonic care acopereau în totalitate sunetul de fundal, privind-o fix pe cea care i-a întrerupt firul gândurilor. Bolborosea în continuare. Nu o auzea. Stătea în picioare, ţinându-se de unul dintre mânerele agăţate pe bară. Chitara electrică, în combinaţie cu tobele erau demenţiale. Nu reuşea să se dezmeticească dimineaţa decât prin melodii rock de la Parkway Drive, trupa lui preferată. Măcar îi diminuau din furia ce o simţea crescândă din pricina aglomeraţiei ori a vreunei babe trasă de curent. Dacă l-ar fi rugat politicos, i-ar fi închis geamul. Stai, de ce îi dădea atâta atenţie!? Din plictiseală probabil.

Oameni în metrou

La Unirii coborâră majoritatea. Se lungi şi el pe un scaun, lăsându-şi picioarele să atârne. Era somnoros încă. Închise ochii, cu speranţa eventuală că nu va adormi până la Aviatorilor. Norocul neadormirii lui, că să-i spunem cumva, a fost o tânără care s-a împrăştiat pe jos, din pricina picioarelor lui, împiedicându-se mai mult sau mai puţin cu graţie. Deschise ochii râzând de data asta. Nu ştia de ce râde, se uita la Ea cum îşi adună lucrurile de pe podeaua motroului şi râdea.

- Râd ca fraierul! Scuze! Ai nevoie de ajutor?

- Nu, eu îmi cer scuze, am fost neatentă, mă gândeam în altă parte, nu m-am uitat pe unde merg. Sper că nu te-am călcat rău! îngăimă tânăra în mod grăbit.

- Ah, nu! Cred că aveam nevoie de un şoc, să mă trezesc... începu El.

- Din Vară! continuă Ea.

Discuţia fu atât de plăcută, încât seara au petrecut-o împreună. O ieşire în Centrul Vechi plus două îngheţate aromate cu topping de căpşuni pentru Ea şi ciocolată pentru El, plus un trandafir roşu închis şi un sărut fierbinte, egal cu reţeta perfectă pentru “Vindecarea de Vară”.

Autor: Corina Diaconescu

Toamna pe lac

Idilă la locul de muncă

Cuplu la răsărit

Perlele se rostogoliră cu clinchet pe noptiera ce le aştepta. Cerceii le urmară. Rochia ateriză leneşă lângă pat, un pantof peste ea, celălalt pe lângă uşă. Aşternutul patului rămăsese mototolit de noaptea trecută. Nu avusese chef să îşi aranjeze patul în acea dimineaţă. De fapt, nu pricepea utilitatea de a face patul nicicând, însă se supunea acestei reguli ori când venea maică-sa în vizită la Ea, ori când ştia că El va rămâne peste noapte. Altfel, era timp pierdut. Pentru ce să piardă vremea aranjând locul, unde în câteva ore ar fi urmat să se întindă din nou? Care e treaba? Pereţii casei, de unii singuri nu suportau patul nefăcut? Ori biroul plin până la refuz de cărţi lăsate deschise s-ar fi supărat că patul nu este la linie? Florile uitate să fie udate ar fi comentat ceva în legătură cu acest aspect?

Veioza pâlpâia, probabil becul urma să se ardă, astfel încât o stinse şi se ghemui în pat. Era foarte obosită, somnul a cuprins-o numaidecât. Era semiațipită şi se încălzise plăcut sub pătura pufoasă, când muzica de la radioul din bucătărie porni brusc. Nu îşi amintea să îl fi deschis. În fine, nu mai conta. Îi era mult prea somn pentru a face efortul de a se da jos din pat şi a-l opri. În plus, melodia franţuzească ce se auzea în surdină, era printre preferatele ei. Uitase să tragă draperiile. Lumina lunii, de obicei plăpândă, acum pătrundea violent prin fereastra deschisă larg în dormitor, luminând fiecare colţişor al camerei. Adormi în ciuda acesteia.

Asumarea relaţiei

El aştepta nerăbdător la calculator, cu telefonul prin apropiere. Petrecuseră o seară fantastică la petrecerea aniversară a companiei unde cei doi lucrau. Ritmurile ameţitoare ale muzicii, mai ales după câteva pahare în plus, îi transformaseră pe ceilalţi invitaţi în simple marionete ce râdeau şi nu se potriveau cu peisajul.

Petrecerea firmei

Oamenii, care în mod obişnuit îi vedeai la cravată şi costum, ori doamnele ce nu aveau timp nici pentru un salut pe coridor, acum erau împleticiti, nesătui şi strigător de comici prin apropierile ciudate dintre ei, ori ţinutele extravagante. Doar că ceilalţi nu contau. Ea fusese ravisantă în seara aceea. Rochia ei era tulburătoare pentru privirile fiecărui bărbat prezent la eveniment. Lui îi părea imposibil să mai joace rolul angajatului perfect la muncă, pentru ca doar la sfârşit de săptămână să o poată strânge în braţe denumind-o “Iubito...”.

Ea se temea ca El să nu se simtă complexat de poziţia ei superioară în firmă, dar nu prea i-ar fi păsat dacă s-ar fi aflat despre relaţia lor. Se simţea pregătită pentru o nouă etapă a relaţiei lor, dar nu şi-ar fi dorit nici ipostaza în care să îl forţeze să avanseze. Să îl roage Ea să se vadă mai des ori să se afiseze împreună, îi părea o chestiune dificilă.

El considera că Ea s-ar fi simţit aiurea să se afle în firmă că e iubitul ei de aproape un an, ori să rămână mai des noaptea la Ea sau să îi propună o vacanţă împreună. Ea era suficient de distantă în timpul săptămânii cât să o considere “şefă”. Avea nevoie însă de mai mult, la 34 de ani nu mai simţea nevoia de alergat din floare în floare, deşi era un tip bine şi El. O dorea pe Ea. Îi strecurase în poşetă cutiuţa cu inelul, ce ar fi trebuit să fie un simbol al asumării relaţiei lor. Cutiuţa roşie catifelată o ascunsese într-o pungă de jeleuri. Erau preferatele ei. Nu a avut curajul de a i-l oferi personal. Nu putea anticipa cum ar fi reacţionat. Acum aştepta, dar aşteptarea părea interminabilă.

Aşteptarea a meritat!

Ea a dormit incredibil de bine. Dimineaţă, la birou, nu a trădat prin înfăţişare orele totuşi puţine de somn. El se frământa şi nu avea chef de muncă. Ziua s-a scurs greu pentru El şi în mod obişnuit pentru Ea. Punga cu jeleuri rămăsese neatinsă în poşeta ei de ocazie pentru încă vreo două luni dezamăgitoare pentru El. Pentru că Ea nu aducea vorba deloc despre inel, El s-a simţit extrem de amărât. A continuat să se poarte normal, dar inima lui era rănită.

Când tensiunea aproape atinsese apogeul, El chiar tatonând serios ideea demisiei, Ea a apărut zâmbitoare la birou, mestecând ursuleţi coloraţi şi zemoşi, purtând inelul dăruit de El.

Autor: Corina Diaconescu

Inel de logodnă